Mircea Badea s-a luat la bătaie cu unul dintre motocicliști și a fost făcut KO. Lupta a fost inegală de la început: motociclistul era, de fapt, un luptător de K1, iar vedeta Antena 3 nu a avut nicio șansă. Despre acest gen de abordare a întrecerilor sportive scris Cătălin Tolontan după ce a văzut cum a fost snopit în bătaie colegul său de trust.
Citește și: Mircea Badea a fost făcut K.O. de un motociclist / VIDEO
”Cînd vezi, de aproape, un sportiv profesionist antrenîndu-se ai sentimentul că face parte dintr-o specie diferită. Că vine de pe altă planetă. Dacă Gabi Szabo și-ar arunca pantofii cu toc de la recepție și ar lua-o la fugă dinspre Romană spre Universitate n-o prinzi nici cu bicicleta.
Faceți această experiență o dată. Asistați la un maraton de undeva de aproape, pentru ca plutonul să vă treacă prin fața ochilor! Veți avea sentimentul că ei aleargă 42 de kilometri cum alergăm noi suta de metri.
Între oamenii obișnuiți, care mai facem sau nu sport, și performeri există o diferență de vitalitate imposibil de acoperit. Profesia și șansa m-au adus de două decenii și jumătate, ca ziarist, în preajma sportivilor profesioniști. Am învățat o lecție.
Dacă te arunci în bazin cu un profesionist, indiferent cît de mult te bălăcești tu în timpul liber, dai de patru ori din brațe și el e deja la capătul culoarului. Dacă încerci să faci un sfert de antrenament în regimul unui halterofil, riști să poposești pe masa de operații.
Acum aproape 20 de ani, l-am văzut la un antrenament pe Donovan Bailey. Era cald, acea căldură a Atlantei de ai impresia că răsuflă crocodilii prin tufișuri. Cînd m-am apropiat de el, atletul tocmai terminase un sprint și pornea în altul. Parcă înghițise kryptonită cu cereale la micul dejun. Peste cîteva zile, canadianul avea să cîștige titlul olimpic la 100 de metri. Văzut de sus, din tribună sau de la televizor, părea un tip obișnuit care aleargă un pic mai repede decît ceilalți.
Înfruntarea de vineri seară dintre Mircea Badea și Teodor Emanuel, campion național la Muay Thai, nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Pentru că a fost o cafteală, nu un meci.
Că Mircea Badea este orgolios și fără măsură nu e nici o noutate. Dar că un campion acceptă o confruntare cu un adversar amator, asta e atît de puțin sportiv.
Mai ales în disciplinele de contact, forța vine la pachet cu o responsabilitate aparte. Dacă ați schimbat vreodată două lovituri în glumă cu un prieten care făcea box, înțelegeți ce vreau să spun. Dacă nu, vă rog nu încercați!
Și pe mine mă despart de Mircea Badea atît de multe lucruri. Pentru că nu cred că în procesul lui Dan Voiculescu s-a dictat o sentință politică, pentru că scriu că supremația legii trebuie să funcționeze în fața oricărui român, am fost și voi mai fi tăvălit la Antena 3.
Stați să vedeți acum cu turul 2 că mai toate televiziunile au întors armele înpotriva lui Iohannis.
Dar a-l lua la mișto pe Badea pentru că nu a rezistat decît o repriză și jumătate într-o luptă atît de disproporționată că nu ar fi fost admisibilă în nici o țară civilizată, asta e absolut aiurea!
Acceptînd provocarea, Badea a fost teribilist, însă nu laș. A afișat o bravură inconștientă, însă o bravură. Nu de la amator aștepți discernămîntul, ci de la profesionist, care îl are înscris și în codul intern al sportului său. ”Nu mă pun la mintea ta!”, e replica unui campion autentic în fața unei astfel de situații. Pe parcursul JO de la Londra, în 2012, Mircea Badea a criticat-o pe judoka Alina Dumitru pentru o opțiune politică. Alina nu l-a poftit pe tatami.
Dacă vineri seara realizatorul Antenei 3 nu ar fi avut pregătirea fizică, îndîrjirea și antrenamentul divers în zona sporturilor de contact, care l-au ajutat să blocheze multe dintre lovituri, chestia aceea, că luptă nu poți să-i zici, s-ar fi putut termina pur și simplu tragic.
Cît despre rezistență, o repriză de trei minute într-un sport de contact este enorm, nu sînt cele trei minute pe care le petrecem noi cumpărînd mărar la piață. Să lupți pe ring 5 minute te consumă uriaș chiar și într-un duel egal, darămite într-unul cu handicapul vîrstei și al antrenamentului zi de zi, an după an.
Poate că Teodor Emanuel n-a atacat atît de agresiv ar fi putut, deși mai degrabă cred că da, uitîndu-mă la cîțiva genunchi și pumni fără menajamente, însă, chiar și așa, care e succesul? Un KO tehnic în fața unei vedete TV?
Cu riscul de a lovi în mulțumirea de sine a profesionistului și a președintelui Federației Române de Kempo, Amatto Zaharia, cel care a arbitrat disputa, ei știu foarte bine că așa ceva nu se face. Tu, multiplu campion, nu provoci un amator. Tu, federație, nu poți organiza o luptă reală dintre un campion și o vedetă TV, numai ca să se răcorească sportivul și să faci publicitate sălii pe care o deții și sportului pe care tocmai l-ai maculat.
De altfel, luptătorul știa foarte bine că va avea în față un neofit, atunci cînd a spus: ”Amatorul Mircea Badea a vorbit urît de profesioniști!”. Și ce fac profesioniștii? Îi iau la omor pe amatori?
De aseară și pînă azi am discutat cu mai mulți maeștri ai sporturilor de contact. Sînt dezgustați. Majoritatea auziseră de provocare, dar, ca și mine, speraseră că, totuși, nu se va concretiza.
”Întîlnirea asta a fost încă o mizerie care face rău artelor marțiale. Aici s-a ajuns! În România, există bătăi, pentru pariuri, între copii de 12 și 14 ani, o sălbăticie cum numai în Rusia se mai întîmplă”, mi-a spus unul dintre cei mai respectați oameni ai domeniului.
Era 9 august 2008, cînd România cîștiga prima medalie olimpică de aur din istoria judo-ului nostru. La conferința de presă de la Beijing, Alina Dumitru radia cuminte și generos la adresa adversarelor sale, așa cum fac toți adevărații sportivi.
În dreapta ei stătea Ryoko Tani, una dintre legendele vii ale judoului mondial, care nu pierduse de 12 ani! Cînd Alina a învins-o pe invincibila Ryoko Tani în semifinalele, televiziunile din Japonia au oprit emisia și au anunțat: ”Mama noastră a pierdut”.
Privind-o pe japoneză, ceva îți oprea respirația. Fusese de 7 ori campioană mondială și urcase pe podium la 5 Jocuri Olimpice! Nu era nimic înspăimîntător, ci, dimpotrivă, o energie calmă și profundă, care o înconjura și venea pînă la tine.
Unul dintre membri delegației olimpice a României, care făcea oficiile de translator la conferința de presă, mi-a mărturisit mai apoi că a avut certitudinea că forța nevăzută a lui Ryoko Tani i-a mutat piciorul scaunului. Omul nu era nebun. Pe hol, la un pas de Ryoko Tani, 1,46 înălțime, am simțit că stau lîngă versiunea umană a vîrfului Nanga Parbat. Atît era de tare.
Sau poate că toți sîntem nebuni și simțim nevoia incontrolabilă a revanșei din partea celui puternic. Am convingerea că dacă Alina Dumitru sau Ryoko Tani ar fi văzut simulacrul de aseară i-ar fi așteptat la ieșire pe toți cei cîțiva zeci de ”invitați speciali”, super campioni, super vedete și super luptători, și i-ar fi tras de ureche folosindu-și doar două degete. În timpul ăsta ei pot folosi ce arme doresc: pumni, picioare, furci și spray-urile paralizante ale bodyguarzilor, căci asta au ajuns unele arte marțiale la noi, paravane pentru firmele de pază.
La cele 48 de kilograme ale lor, Alina și Ryoko ar fi răsurnat sala cu fundul în sus. Și apoi, ca în cîntecul lui Mircea Vintilă despre lordul John, i-ar fi azvîrlit-o Federației de Kempo, mîndra organizatoare de vineri seara a ceva ce nu există.”, scrie Tolontan pe tolo.ro
Comentează