Premium
A 28-a carte a lui Stelian Tănase. „Mi-am impus să fiu sincer și să spun niște lucruri care trebuiau spuse.”
”Sunt un copil al Războiului Rece. Cortina de Fier mi-a ecranat existența. A pus ștampila «Strict interzis» în dreptul fiecărei decizii pe care am luat-o. Istoria nu reține asemenea amănunte. Ea spune doar că fiecare a trăit încercând să supraviețuiască răului. După Ialta și Potsdam, mai multe generații au fost irosite. La final, unii s-au mântuit pe baricadele Revoluției, alții nu.”
Stelian Tănase însistă că această cea mai recentă carte a sa nu este o istorie a Războiului Rece și nici un volum de memorii. Deși cam asta este, sunt incluse la un moment dat și pagini de jurnal, potrivit mediafax.ro.
Dar dincolo de această cochetărie scriitoricească, este op carte care se citește cu plăcere și interes, reamintindu-le epoca celor care au trăit-o, povestind-o celorlalți.
Merită să transcriem câteva citate mai ample pentru a fio convingători:
„Am debutat în viața asta bine amprentat de epocă. M-am născut la maternitatea <>, de pe strada Avrig, lângă Hala Obor. Donca Simo era în acei ani <>. Existau străzi, fabrici, statui, era elogiată în manuale și în articole în presă. Nu murise schingiuită de zbirii Siguranței, cum spunea versiunea oficială. Am găsit după 1989 că fusese adusă la închisoare cu diagnosticul <> – boală nevindecabilă în interbelic. Sfârșise în 1937, la spitalul închisorii Văcărești.”
„Toată copilăria mi-a fost bântuită de obsesia unui atac cu bombe asupra Bucureștiului. Fărăr întreținerea acestei isterii, Războiul Rece sovieto-american nu ar fi existat…”
„Adolescența mea s-a scurs citind comunicate de război, ascultând la un hârb de radio Janis Joplin și Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident. Nu prea știam cu cine să țin. Întrebarea era: cine va câștiga?
Îi simpatizam pe americani, nu pe vietnamezi, pe care îi vedeam ca pe marionetele lui Brejnev și Mao. Vietnamul de Nord însemna regimul comunist, detestat la București de aproape toată lumea. Ne întrebam, stând de vorbă seara în jurul unei chitare: ce caută americanii în Vietnam? De ce bombardează oamenii nevinovați, de ce folosesc napalm? La ce bun atâtea victime? Eram împinși să ne punem întrebări despre protestele din campusurile americane, despre marșurile antirăzboi, despre mișcarea hippie, pe care le simpatizam. Eram încurcați în opțiunile noastre. Doream să câștige SUA, pentru că înțelegeam destul de exact că în Vietnam se confruntau pe viață și pe moarte cele două sisteme, democrația și comunismul. Speram să bată americanii și să scăpăm de Moscova, de care eram sătui până în gât. Dar țineam și cu victimele. Bun, la 23 ianuarie 1973 (zi mare!), Richard Nixon a anunțat încheierea războiului din Vietnam. Ajunsesem cu lecturile la Montesquieu, Rousseau, Marx, Tocqueville ca filosofi, și Kafka, Proust, Faulkner în literatură. Învățam de zor pentru admiterea la facultatea de filosofie. Cum căzusem deja de două ori, era ultima mea șansă. Mă gândeam, dacă pic iar, să fug în Occident – scenariul B. Făceam schițele primului meu roman, Luxul melancoliei, o confruntare între succes și eșec. Mă întrebam ce se va alege de mine. Mă temeam de viitor, de ratare, să nu fiu declasat de împrejurări și ghinion. „Nu e nimic de capul tău!” îmi zicea tata câteodată. Am reușit la facultate în vara 1973, printre primii. Tot atunci m-am emancipat de părinți. La scurt timp (aprilie 1974), m-am mutat împreună cu femeia pe care o iubeam într-o casă de mahala bucureșteană, descrisă mai târziu în Corpuri de iluminat – roman cenzurat (1987), ca și Playback (1983). Nu știam ce îmi rezervă viitorul, dar trăiam o poveste ca în Romeo și Julieta. Toată lumea din jur era împotrivă, dar noi ne iubeam și credeam că e de ajuns. Nu a fost.
Am trăit peste zece ani printre comunicate și știri zilnice despre masacre, bombardamente, Golful Tonkin, Hanoi, Saigon, avioane doborâte.
Întâlniri între delegați la Paris, Lê Duan și Henry Kissinger. Orice făceam, în viața mea oarecare de la București exista măcar un episod din acel război îndepărtat. Așa ne-am dus viața, eu și generația de care aparțineam.
Părea că războiul murdar nu se mai termina. La Casa Albă s-au perindat Eisenhower, John F. Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford. La Moscova, Stalin, Hrușciov, Brejnev. În fine, la Conferința de la Paris, delegații SUA și Vietnam s-au înțeles. Americanii, presați de protestele masive de la ei de acasă, s-au grăbit să părăsească Vietnamul (în debandadă), când au înțeles că nu pot avea victoria. Plătiseră cu peste 56 000 de morți, vietnamezii pierduseră două milioane de-ai lor. Hanoiul a semnat pacea presat de Moscova și Beijing. Astfel, războiul din Vietnam a luat sfârșit. A rămas în urmă doar ca amintire. Odată cu încetarea ostilităților s-au dus copilăria și adolescența mea (a noastră). Piesa asta mai ține câteva acte. Cortina cade abia în 2–3 decembrie 1989, când Gorbaciov și Bush – din rada portului, la Malta – ne-au anunțat, ca pe niște copii retardați, că <>. Ca să vezi cum trece timpul!
Viața noastră s-a scurs între două summituri, Ialta și Malta.”
Stelian Tănase - Sunt un copil al Războiului Rece. Editura Corint Istorie Autori români. 251 pag.
