Premium
Am legat seria noastră de meditații edificatoare în Postul Sfintelor Paști de primele cuvinte ale Mântuitorului după Înviere: „Nu vă temeți!”. Pentru a înțelege mai bine conceptul de frică ne-am făcut curaj să redeschidem „Terapeutica bolilor spirituale”, scrisă de Jean-Claude Larchet, o lucrare vastă despre arhitectura atât de complexă a sufletului nostru.
Frica – virtute
Frica este întâi naturală, arată teologul citat. Dumnezeu a pus-o în om ca instinct de conservare, dar și să îl ajute pe acesta în relația cu El, potrivit basilica.ro.
Jean-Claude Larchet prezintă două feluri de frică „bună”: (1.) „Forța care îl ține pe om lipit de ființa însăși și care îl face să se teamă de a nu-și pierde sufletul și trupul” (2.) „Frica de Dumnezeu”, care „pe o primă treaptă este frica de pedeapsa dumnezeiască, iar pe cea mai înaltă treaptă se arată ca frica de a nu fi despărțit de Dumnezeu”.
Primul fel de frică „bună” „se manifestă în particular ca frică de moarte, tendință firească de vreme ce Creatorul ne-a dăruit viață pentru că noi s-o păstrăm, iar stricăciunea și moartea sunt fenomene contrare firii”.
Frica de Dumnezeu, explică teologul, este firesc legată de prima pentru că „omul care-și iubește propria ființă și viața sa și se teme să nu le piardă, dacă știe care este natura lor adevărată, nu poate decât să se teamă de despărțirea de Dumnezeu – obârșia și scopul lor, din Care au izvorât și spre care se îndreaptă”.
„Omul care înțelege temeiul real al existenței sale nu se teme atât de pierderea vieții sale biologice, cât de pierderea vieții celei în Dumnezeu”.
Acest fel de frică firească este o virtute pe care Adam a avut-o în starea sa primordială. „Într-adevăr, Adam era sortit să devină nemuritor prin har, dar putea să și moară, din cauza liberului său arbitru, dacă s-ar fi opus prin acesta voinței lui Dumnezeu”. De aceea, Dumnezeu i-a zis: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2:17).
„Frica de a nu muri, ca și de a nu fi despărțit de Dumnezeu, a fost unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să-I păzească porunca și să se ferească de urmările călcării ei”.
Frica – patimă
Frica devine de la un anumit punct contrară firii, devine patimă, adică boală a sufletului. Larchet subliniază că acest tip de frică este urmare a păcatului strămoșesc și „se manifestă întotdeauna ca aversiune a omului față de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge existența, dar în cazul acesta nu mai este vorba despre existența sa în Dumnezeu, ci de existența sa de ființă căzută, de care se alipește prin filautie (iubirea egoistă de sine)”.
„Ea vine din faptul că omul a deviat sensul firesc și normal al acesteia – care-l făcea să rămână fidel ființei sale autentice și să-L iubească pe Dumnezeu, acum fiindu-i frică să nu-și piardă ființă lui cea căzută și să nu se afle despărțit de lumea aceasta, să nu-și piardă viață dusă în chip pătimaș și toate plăcerile ei. În loc să se teamă de ceea ce-i poate pierde ființa și existența după duh, omul începe să se teamă de tot ceea ce-i primejduiește existența trupească și desfătările pe care le culege din ea”.
„Frica de Dumnezeu și frica ‹lumească› nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una și aceeași atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre țeluri diferite”, sintetizează Larchet.
De unde frica?
Nașterea și dezvoltarea fricii nefirești în suflet poate fi legată de alte patimi ca mândria sau trândăvia.
Sf. Ioan Scărarul: „Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre”.
Sf. Ioan Gură de Aur: „Cel care viețuiește în păcat este întotdeauna temător; și după cum cei care au de străbătut un drum într-o noapte întunecată și fără lună tremură de frică, cu toate că nu-l amenință nimeni și nimic, tot așa păcătoșii se tem tot timpul; chiar și atunci când nu-i mustră nimeni, conștiința lor încărcată îi face să se sperie de orice lucru, să se ferească de toți și toate să li se pară înfricoșătoare și înspăimântătoare, nefiind nimic care să nu-i umple de neliniște”.
Frica de nereușită
Pusilanimitatea, un termen atât greu de pronunțat sau de reținut, dar foarte ușor de înțeles. Este o formă a fricii pe care Sfântul Ioan Damaschinul a definit-o drept „frica de a nu izbuti sau frica de nereușită”, aflăm de la Jean-Claude Larchet.
Frica de nereușită este un semn al lipsei de credință, atrage atenția terapeutul. „A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu”
„Adesea, omul se teme să acționeze pentru că este dominat de propria sa imaginație. Legătura dintre lipsa de curaj și imaginație este, ca în cazul tuturor formelor de frică, subliniată des de Sfinții Părinți. Și în acest caz, imaginația nu face decât să deformeze realitatea, prezentând acțiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdie sau cu totul imposibilă, în timp ce, în mod obiectiv, ea nu este deloc așa”.
„Nu vă temeți!” Apelați la ajutor
Reflectând la cele spuse de Larchet, să conștientizăm că „în frică, Dumnezeu nu este numai uitat ca principiu al ființei și al vieții, ca sens și centru al existenței; El este negat, ignorat, respins ca proniator și păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Frica vădește amăgirea în care a căzut omul crezând că a fost părăsit și socotind că nu poate sau că nu trebuie să se bazeze decât pe propriile lui puteri, fiind lipsit de ajutorul lui Dumnezeu”.
Așadar, „Nu vă temeți!”.
Trăim vremuri dificile care pentru toți înseamnă confruntarea cu temeri de tot felul. Dacă suferi, nu sta în suferința ta. Adresează-te celor dragi, spune-i duhovnicului. În funcție de intensitatea problemelor cu care te confrunți un specialist în psihoterapie îți va fi de ajutor.
