Un pachet de propuneri legislative privind „legile justiției”, prezentat de asociațiile Funky Citizens și Declic în controversatul comitet guvernamental înființat de premierul Bolojan, revendică idealul unui sistem de justiție cu mai multă transparență, digitalizare și reguli mai stricte pentru managementul instanțelor. Teoretic, se doresc ședințe mai deschise, hotărâri mai accesibile, proceduri mai controlabile, numiri la vârf mai meritocratice. Problema este că, în forma actuală, unele mecanisme propuse sunt calibrate în așa fel încât pot produce un efect contrar, generând blocaje instituționale, litigii satelit, vulnerabilități procedurale exploatabile strategic și, în final, o justiție mai lentă și mai expusă presiunilor.
Mizele sunt departe de a fi unele teoretice, pentru că în spatele presupuselor intenții bune se ascund efecte indirecte grave. Dacă un text deschide prea larg ușa contenciosului administrativ sau introduce sancțiuni radicale pentru erori administrative inevitabile, efectul nu este „curățenia”, ci paralizia. Dacă o regulă de transparență devine o obligație rigidă fără infrastructură și fără filtre, efectul nu este de „justiție deschisă”, ci haos logistic și risc pentru participanții vulnerabili. Iar dacă anumite soluții sunt scrise cu termeni vagi sau cu standarde importate fără proceduri de aplicare, „îmbunătățirea” se transformă în teren fertil pentru interpretări divergente și contestații în lanț.
Mai jos, câteva observații cu privire la propunerile celor două asociații. Desigur, o analiză din interiorul sistemului ar fi mult mai cuprinzătoare și utilă.
Numirea conducerii ÎCCJ: control judecătoresc sau instrument de blocaj
Una dintre cele mai sensibile propuneri vizează numirea conducerii Înaltei Curți prin concurs, cu publicarea rezultatelor și, crucial, cu posibilitatea de a ataca în contencios actele privind organizarea concursului, desfășurarea și numirea. Textul propus spune explicit că aceste acte „pot fi contestate de orice persoană interesată”.
La prima vedere, „controlul judecătoresc” pare o garanție. În practică, o astfel de formulă, lăsată fără definirea interesului și fără termene scurte, creează un risc major ca procedura de numire poate fi înghețată prin acțiuni strategice, inclusiv de terți care nu sunt candidați. În contencios, un simplu dosar cu cerere de suspendare poate muta calendarul de la săptămâni la luni. Iar pentru funcții de conducere la vârful sistemului, lunile înseamnă interimate, incertitudine și, inevitabil, presiune publică asupra instanței care judecă litigiul.
Dacă obiectivul este credibilizarea numirii, o soluție mai robustă este una care limitează calitatea procesuală activă la candidați și introduce o procedură accelerată, cu termene de soluționare în zile, nu în trimestre. „Deschis societății” sună bine în expuneri de motive, dar, în procesual, poate deveni o armă de blocaj, nu o garanție de integritate.
Continuitatea completului și „nulitatea absolută”: butonul de reset al proceselor
Un alt nucleu dur al pachetului propune întărirea principiului continuității completului, cu reguli stricte privind înlocuirea judecătorului și cu o sancțiune extremă: „Orice încălcare atrage nulitatea absolută a actelor de procedură efectuate ulterior modificării nelegale a completului.”
Această opțiune legislativă pare construită pentru a combate „înlocuirea arbitrară”. În practică, nulitatea absolută funcționează ca un detonator procedural. Pentru că înlocuirea judecătorului poate apărea din motive obiective, dar discutabile la limită (durata concediului medical, momentul transferului, suprapuneri administrative), sancțiunea propusă invită la incidente și la apeluri/recursuri strict pe procedură, nu pe fond. Or, fiecare incident de compunere poate deveni o strategie de amânare sau, în cauze cu miză mare, o metodă de „reset” al procesului după ce probele au început să curgă nefavorabil.
O sancțiune mai proporțională ar fi una condiționată de vătămare, cu posibilitatea remedierii prin readministrarea punctuală a probelor afectate, nu prin anularea în bloc a tuturor actelor ulterioare. În forma actuală, pachetul riscă să transforme o regulă sănătoasă (continuitatea) într-un instrument de tergiversare. Nu mai vorbim despre prevederea expresă că un judecător poate fi înlocuit din complet în caz de deces, de parcă ar exista un risc în sens contrar.
ECRIS ca „emitent de acte”: automatizare fără autor juridic
În aceeași logică de „decuplare” de la factorul uman, textul prevede că repartizarea aleatorie se face automat, fără intervenția conducerii, iar „Sistemul informatic… generează automat actul de constatare a situației obiective” și alte date tehnice.
Aici apare o problemă de arhitectură juridică, pentru că un „act de constatare” are, în mod normal, un emitent identificabil, o răspundere, un regim de contestare. Dacă „actul” este generat de sistem, nu mai este clar cine își asumă constatarea juridică a motivului obiectiv și cine răspunde pentru eventualele erori de date sau de configurare. ECRIS poate produce rapoarte tehnice, dar constatarea juridică este, inevitabil, umană și trebuie ancorată într-o semnătură și într-o competență explicită. În caz contrar, deschizi un nou front de litigii pe validitatea „actului” și despre procedura de contestare a lui.
Ședințe transmise în direct: între publicitate și proces-spectacol
Propunerea introduce un regim de transmisiune live cu un mesaj puternic: „Transmiterea în direct… constituie regula” în contencios administrativ și în cauze penale la curțile de apel și la ÎCCJ.
În același corp de text apare însă o tensiune internă: transmisia „se realizează la cererea uneia dintre părți sau din oficiu”. Dacă este „regulă”, de ce este condiționată de cerere? Iar dacă este condiționată de cerere, mai poate fi numită „regulă” în sens juridic?
Mai mult, refuzul transmisiunii, deși permis „în mod excepțional”, trebuie înscris „într-un registru public… accesibil online”.
În orice sistem judiciar modern există o linie fină între publicitate și protecția participanților, mai ales în penal. Textul include garanții (anonimizare, distorsionare, protecția minorilor), dar registrul public al refuzurilor poate deveni un instrument de presiune. Refuzurile motivate vor fi citite, interpretate, contestate public, iar instanța poate fi împinsă către decizii defensive, nu echilibrate.
Publicitatea ședinței nu se rezolvă printr-o „regulă” absolută, ci printr-un test de proporționalitate, cu criterii clare și, mai ales, cu infrastructură și cu proceduri de protecție care funcționează în practică, nu doar în text.
Dosarul electronic ca „formă juridică unică”: modernizare cu risc de contestări
Pachetul împinge radical digitalizarea dosarului, afirmând că „Dosarul electronic reprezintă forma juridică unică, completă și autentică a dosarului cauzei” și păstrează hârtia ca „instrument de lucru”.
În același articol se spune că lipsa unui act sau a unei operațiuni din dosarul electronic produce aceleași consecințe ca lipsa din dosarul fizic.
Această combinație este periculoasă dacă nu există, în același pachet, condiții tehnice și proceduri de avarie. Un sistem informatic are downtime, are erori de sincronizare, are vulnerabilități de securitate. Când dosarul electronic este „unic și autentic”, fiecare incident tehnic se transformă imediat într-un potențial incident procedural, cu acte „dispărute”, depuneri „neînregistrate”, comunicări „neconfirmate”. Or, o reformă digitală robustă se face prin pași condiționați, cu audit, standarde de integritate, back-up, reguli explicite pentru situații de indisponibilitate. În lipsa lor, modernizarea riscă să producă un nou tip de birocrație a incidentelor IT, convertite în excepții procesuale.
Interesant este că aceeași zonă a documentului invocă problemele de acces la hotărâri în regimul actual, arătând că publicarea este afectată de „exces de anonimizare” și de blocarea căutărilor după număr de dosar sau numele părților.
Diagnosticul poate fi corect, însă soluția nu poate fi doar o obligație maximală fără mecanism instituțional și tehnic complet.
Delegarea și prescripția în 12 luni: o soluție administrativă construită pe un calcul litigios
În materia delegării judecătorilor/procurorilor, propunerea introduce un mecanism special legat de prescripție: dacă pe rolul completului penal sunt dosare care „se prescriu în termen de 12 luni”, delegarea se suspendă, iar celelalte dosare se transferă „de îndată” la alt complet.
Deși intenția declarată este protejarea nemijlocirii și evitarea prescripției, soluția aleasă este vulnerabilă tocmai pentru că prescripția nu este un calcul simplu și unanim. În multe dosare, termenul este contestabil, depinde de calificări, întreruperi, suspendări, interpretări de drept intertemporal. A construi o măsură administrativă rigidă pe un prag juridic disputabil invită la incidente și la contestații. Părțile vor disputa „cele 12 luni”, instanțele vor fi împinse să anticipeze soluții de drept doar pentru a decide un transfer administrativ, iar completurile vor fi reconfigurate cu efecte directe asupra continuității.
Documentul recunoaște implicit această fragilitate când, în zona de motivare, propune „complementar” obligația completului care primește dosarul de a readministra probatoriul într-un termen fracționat din timpul rămas până la prescripție.
Asta arată că, fără norme procedurale suplimentare, mecanismul riscă să fie incomplet și nociv, pentru că mută dosare, dar nu rezolvă consecințele asupra probelor și asupra dreptului la un proces echitabil.
În plus, hotărârea de delegare devine explicit „informație de interes public”. Transparența poate fi benefică, însă, fără reguli de anonimizare și fără protecția datelor operaționale sensibile, publicitatea integrală poate alimenta presiuni și campanii țintite, mai ales în dosare mediatizate.
Cheltuielile de judecată: protecția celui care pierde și „veto-ul” tacit al adversarului
Pachetul intră și în Codul de procedură civilă, unde introduce o schimbare de filosofie. În materia onorariilor avocațiale, textul propune ca „orice îndoială cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată se interpretează în favoarea părții care cade în pretenții”.
Într-o altă completare, judecătorul ar urma să ia în calcul inclusiv dacă „bugetul părții beneficiare este agreat de partea adversă”.
Prin această combinație, regula tradițională „partea care pierde plătește” este slăbită semnificativ. Dacă îndoiala profită celui care pierde, iar acordul adversarului devine criteriu, apare un quasi-veto, pentru că partea adversă are interes să invoce îndoiala. Rezultatul previzibil este creșterea litigiilor satelit pe cheltuieli, încurajarea acțiunilor speculative (pentru că riscul financiar scade) și scăderea efectului descurajator al proceselor introduse fără șanse reale.
În aceeași zonă se introduce și regula potrivit căreia „în cauzele de interes public general” instanța „va dispune” ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.
Noțiunea de „interes public general” nu este definită aici, ceea ce deschide o ușă largă către practică neunitară și către dispute procedurale suplimentare: aproape orice litigiu cu autorități sau cu teme sensibile poate fi reambalat ca „interes public” pentru a evita plata cheltuielilor.
În forma de acum, pachetul amestecă reforme necesare cu mecanisme care par scrise pentru a regla probleme reale, dar le rezolvă prin instrumente prea tari sau prea vagi. Dacă obiectivul este o justiție mai credibilă și mai eficientă, proiectul are nevoie de o rescriere care să reducă spațiul de blocaj, să închidă portițele de litigii satelit și să trateze digitalizarea ca infrastructură critică, nu ca declarație de intenție.
În final, rămâne o problemă cât se poate de sensibilă pentru credibilitatea demersului. Nu există nicio informație despre autorii reali ai acestor propuneri. Cele două ONG-uri și-au asumat documentul, dar nu este clar de ce ar fi îndreptățite să ia parte la discuțiile oficiale despre modificarea legilor justiției. Societatea civilă poate avea un cuvânt de spus, poate oferi un feed-back valoros, însă nu e clar de ce tocmai aceste organizații și ce fel de garanții ar putea exista că în spate nu sunt alte interese deghizate în „vocea străzii”.
Comentează