Premium
Au fost multe momentele în care ai fi putut să spui că țara asta a fost supusă ultimelor și celor mai crunte umilințe. Că au făcut tot ce se putea mai rău și că gata, nu mai există nimic ce ni se poate întâmpla.
Ne-au furat tot ce se putea fura: viitor, speranțe, bugete, șanse.
Ne-au ucis tot ce se putea ucide: copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe. Ne-au ucis viitorul, având grijă să ucidă și tot ce aveam mai bun din trecut. Dar mai ales prezentul.
Ne-au lipsit de tot ceea ce se putea: de educație, de credință, de lideri și de clasă politică. Ne-au lipsit de dreptul de a ne putea privi cu demnitate în ochi. Bine..și noi i-am lăsat, ne-am complăcut în jocul ăsta mizerabil.
Am găsit cumva resursele să ne ridicăm, să mai facem o glumă, să ne ștergem de praf și să o luăm de la capăt. Mai mult inerțial. Repetându-ne, aproape ca o rugăciune: „Hai, bă, ce naiba se poate întâmpla mai rău?”
Uite că se poate. De câteva săptămâni asistăm aproape perplecși la un adevărat rechizitoriu, mai rău ca la Nurnberg. Un rechizitoriu care vorbește de un stat ce a comis în mod voit genocid împotriva propriului popor. Pentru că despre asta este vorba, oameni buni, despre un stat care pur și simplu lucra în mod voit la uciderea voastră, a noastră, a celor dragi nouă.
Nu am nici cel mai mic dubiu că ancheta lui Tolontan este doar vârful icebergului. Că lucrurile nu se vor opri aici. Deja discuțiile se mută pe tema medicamentelor cu efect 0. Apoi am putea afla, de ce nu, că eram operați și de oameni care nu aveau nicio pregătire în domeniu, de șomeri din industrie care au fost recalificați în câteva luni pe posturi de chirurgi.
Și Dumnezeu știe unde este limita. De fapt, cred că Dumnezeu este răspunsul la această situație. Cine își permite să nege existența Lui, să se uite la poporul ăsta maltratat, schingiuit, otrăvit și ars de propriul său stat, de proprii săi lideri și care, cumva, într-un mod cu totul miraculos, tot supraviețuiește, spre ciuda și disprețul tuturor.
