Premium
Dacă de mai bine de un an românii simt o angoasă la nivel colectiv, este pentru că ne aflăm în plină tranziție de la un leadership puternic, care a durat 15 ani, spre ceva necunoscut. De la atotputernicii Năstase și Băsescu, unul premier, celălalt președinte, și un parcurs în forță spre un obiectiv tangibil: reconectarea României, după jumătate de secol de dictatură și comunism, la lumea occidentală, ne aflăm într-un evident vacuum de lideri și într-o căutare de direcție.
Avem astăzi așa: un Iohannis placid și inadecvat funcției, un Cioloș fără legitimitate politică, deci, temător, un PSD decimat de dosarele de corupție cu un președinte (Dragnea) în așteptarea unei sentințe definitive, un PNL bicefal, încă departe de a fi o structură omogenă, cu doi lideri, în esență, slabi (Gorghiu și Blaga), o serie de competitori mai mici, încă neconvigători.
Avem două instituții mult întărite în ultimii ani: SRI și DNA, care încearcă să descurajeze prin pedeapsă și monitorizare flagelul corupției generalizate. Ambele au căpătat puteri uriașe și există suspiciunea că profită de vidul de leadearship politic pentru a-și extinde puterile. Avem Curtea Constituțională, care a căpătat și ea o autonomie și independență fără precedent și care, din în când, limitează instituțiile de forță prin decizii de constituționalitate (vezi controversele pe legea Big Brother și pe tema înregistrărilor din anchetele judiciare).
La nivelul societății avem o zonă activă tot mai implicată și mai vocală, care și-a găsit un mijloc de expresie în afara media convenționale (rețelele de socializare), dar și un segment încă semnificativ conservator și nostalgic, ușor manipulabil de vectorii care se opun acerb modernizării, de teama pierderii influenței și privilegiilor. Avem, de asemenea, o recrudescență a naționalismului, în forme benigne, afirmative, dar și în zonele lui extreme care-și găsesc expresia în xenofobie, rasism, șovinism. Din punct de vedere ideologic se coagulează o categorie nouă de stînga, mai ales în zona marilor orașe, preocupat de ecologie, corupția corporatistă și inechități sociale.
Un alt trend, deloc neglijabil, îl întrezărim în constituirea unei mase critice, în creștere, a părinților tineri preocupați de educație, de reformarea școlilor și pedagogiilor învechite. Sistemul de educație, prăbușit sub lehamitea dascalilor, subfinanțare, compromisuri cu elita politică și sindicală, nu mai reușește să-și camufleze lipsa de performanță.
Problema reală este că nimeni nu izbutește să orienteze aceste energii divergente. Nimeni nu mai oferă un vis, un obiectiv tangibil. Ruptura între clasa politică și cetățean și-a atins, probabil, apogeul, dar teama de anarhie obligă instituțiile să țină sub control potențialul de revoltă și să evite schimbările bruște, introducând o nouă retorică în spectacolul public: cea a reformei partidelor și înnoire a garniturilor de lideri la vârf. Procesul e însă anevoios, iar tentația cosmetizărilor e cu atât mai mare cu cât explozia socială pare mai iminentă.
Peste toate acestea, avem un parteneriat solid cu SUA, o poziție bună, dar insuficient fructificată, în familia europeană, dar și o situație complicată pe continent și în regiune. Tocmai această situație ne obligă să ne regăsim urgent leadershipul politic. Perspectiva unei Europe cu două viteze, amenințată de o criză fără sfârșit a refugiaților, de discrepanțele de productivitate și competitivitate, precum și ofensiva Federației Ruse de recâștigare a influenței în regiunile de altădată reprezintă o presiune suplimentară pentru o conducere puternică și o stabilitate durabilă, nu menținută artificial.
Ideea că alegerile de anul acesta ar putea stabiliza situația din România este doar o iluzie. În realitate, liberalizarea de fațadă a vieții politice (votul prin corespondență, înscrierea mai ușoară a unui partid, limitarea cheltuielilor de campanie pentru toți participanții la competiție) nu va face decât să amplifice angoasele colective. Partidele mici nu vor reuși să facă acel mult așteptat breaktrough. Sistemul are încă suficiente resurse de mimare a schimbărilor și de regrupare pe alte aliniamente de fundal, de unde se pot mânui ferit păpușile.
Ceea ce trebuie să acceptăm este că tranziția de leadearship se va prelungi, probabil, până la alegerile prezidențiale din 2019 și cele parlamentare din 2020. Atunci partidele și-ar putea găsi partituri mai apropiate de agenda publică și, posibil, o figură care să-i inspire mai mult pe români și să-i îndrepte spre un țel important/convergent.
