Premium
Mă adresez amândurora în cadrul aceluiaşi text, domnilor. Nu ştiu dacă apelativul este nimerit, dacă nu vă deranjează. Nădăjduiesc că n-o să vă supăraţi. Din ce am citit, ştiu că nu v-aţi împiedicat în formalisme şi n-aţi aşteptat să vă îngâne lumea cu „maestre”.
Să trec la subiect, fără ocolişuri în jurul cozii – într-un cotlon al Europei, unde statornice sunt mica şi marea ciupeală, înţelegerile pe sub masă şi neseriozitatea, nişte oameni ce-şi zic români, de ceva vreme, se laudă cu dumneavoastră. Pe la seminarii, prin Parlament, pe unde au ocazia. Spun că cinstiţi România. Şi o susţin cu patos. Cei mai interesanţi şi interesaţi sunt politicienii. Când se pornesc, nu dă Dumnezeu să termine. Mai că-ţi vine să-i crezi. Vorbesc despre cât de geniali aţi fost, de ce aţi reprezentat în istoria culturii române şi universale. Mult, adică.
Nu ştiu ce să mai zic. De aceea m-am decis să vă scriu. Ca să-mi limpezesc gândurile. Ca să mă dumiresc. De ce susţin aceştia că sunteţi români? Ce aveţi dumneavoastră în comun cu ei? Găsesc ilogică şi neserioasă afirmaţia lor. Acolo unde sunteţi, probabil că nu vă mai interesează asemenea probleme. Sau doar vă amuză. Totuşi, pe mine mă intrigă. Nu înţeleg. Ştiu că de pe urma dumneavoastră au rămas sculpturi, manuscrise, mobilier. Ah, să nu uit de pipă, domnule Brâncuşi. Ca fumător, ce mi-ar fi plăcut s-o am! Nu pricep cum instituţiile unei ţări care susţine că îi onoraţi istoria nu au cumpărat la licitaţie lucrurile dumneavoastră. Ca să le expună în muzeele din România. Că muzee sunt. Dacă eraţi români, s-ar fi străduit să vă cinstească memoria şi prin fapte.
Cred că la mijloc este o neînţelegere. Nu degeaba aţi murit la Paris.
Deşi sunt curios, sper să primesc răspuns peste 100 de ani.
Cu gânduri doar de bine,
Alexandru Petria
