Două imperii intră într-un bar imaginar. Unul vine cu laptopul, hărțile digitale și rețelele de influență. Celălalt intră cu tancul, epoleții și certitudinea forței brute. Nu e o glumă. E o radiografie a modului în care se exercită puterea în secolul XXI.
Statele Unite au înțeles un lucru esențial, controlul durabil nu se obține prin constrângere directă, ci prin modelarea percepției. CIA, ONG-uri, presă aservită și platită regeste, diplomație activă, sancțiuni inteligente, toate sunt instrumente de soft power. Rezultatul nu este spectacolul forței, ci schimbarea comportamentului adversarului, cu costuri minime și negare plauzibilă.
Rusia, în schimb, mizează pe o logică veche. Generalii sunt loiali, disciplinați și eficienți în executarea ordinelor. Dar loialitatea nu ține loc de strategie. Pentru a controla un stat sau a influența un popor, ai nevoie de creativitate, flexibilitate și inteligență instituțională. Exact zonele unde sistemul rusesc e rigid.
Moscova știe să intimideze, să spioneze, să reprime. Dar când vine vorba de influență reală, de construirea unor elite alternative sau de câștigarea legitimării sociale, devine un colos cu picioare de lut. Un sistem construit pe obediență produce executanți, nu arhitecți ai puterii.
Americanii joacă șah în tăcere. Rușii joacă dame pe zgomot de artilerie. Unii mută fără să fie văzuți, ceilalți speră că forța va suplini lipsa de imaginație. România nici măcar nu intră la masă. Ar fi trebuit să joace GO, dar generalii români au renunțat la gândirea strategică proprie și s-au mulțumit cu rolul de căprari executanți într-un joc făcut de alții.
Generalii ruși pot organiza parade impecabile, dar eșuează în administrarea unui teritoriu ostil. Sunt perfecți în raportare și disciplină, dar strategic sunt captivi unui model depășit. Un sistem care penalizează inițiativa nu poate câștiga confruntări de durată.
Vladimir Putin îi păstrează pentru că obediența este moneda de schimb a regimului. Într-o structură unde greșeala se plătește scump, gândirea independentă devine un risc. De aceea ordinele sunt executate mecanic, indiferent de cost. Iar costul este evident, Ucraina rezistă, Rusia se erodează.
Donald Trump nu este un moralist, dar înțelege un principiu cheie al puterii moderne, leverage-ul contează mai mult decât ocupația. Amenință, testează, se retrage, revine. Pentru Putin, retragerea este slăbiciune. Pentru Trump, este unealtă.
În Ucraina, Kremlinul avea alternative. Putea destabiliza decizional, crea elite paralele, fragmenta consensul. A ales însă forța brută, ghidată de o gândire militară care confundă influența cu distrugerea. Rezultatul, pierderi masive și eșec strategic.
Generalii lui Putin pot câștiga bătălii locale, dar pierd epoci. Au rachete moderne și reflexe vechi. Armata funcționează. Societatea, nu.
America combină informația, economia, narațiunea și presiunea politică într-un sistem coerent. Rusia controlează televiziuni și trimite tineri la moarte. În Ucraina, frica nu a prăbușit populația. Dimpotrivă, a consolidat rezistența.
România trebuie să privească lucid aceste două modele. Unul arată că puterea se proiectează cu mintea. Celălalt arată ce se întâmplă când obediența sugrumă inteligența. Pentru o putere economică reală, nu ajunge să fii aliat slugarnic. Trebuie să fii jucător.
Generalii anchilozați pot avea parade și rapoarte impecabile. Dar lumea este câștigată de cei care înțeleg influența, percepția și adaptarea. În lipsa lor, rămân doar zgomotul armelor și statistici sterile.
Senator al României
Chestor al Senatului
Comentează