Premium
Toată lumea știe că este nebunie totală în București când se sărbătorește Sfântul Dimitrie cel Nou, pe 27 octombrie. Este cunoscut în popor mare făcător de minuni în rândul credincioșilor care vin să se închine la racla cu moaștele Sfântului de la Catedrala Patriarhală. Dar puțini știu cu adevărat cine a fost el și cum au ajuns moaștele sale în România, conform infopinia.ro.
Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați româno-bulgari (secolele XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. S-a născut din părinți săraci, dar buni creștini dreptmăritori. Încă din copilărie, Sfântul nu s-a deprins la învățăturile înalte, nici la meșteșuguri strălucite, nici la măiestrite neguțătorii, ori la desfătările copilărești și la alte plăceri cu care se îndeletnicesc tinerii cei iubitori de lume și de cele ale lumii, ci s-a îndeletnicit cu facerea faptelor bune, a smereniei și a rugăciunii, ca și Avraam, Isaac și Iacov. El se ocupa cu pășunatul vitelor satului său.
După ce s-a ostenit destulă vreme în această smerită ascultare, pe toate cele ale lumii ca pe un nimic socotindu-le, s-a retras într-o peșteră pe apa Lomului în sus, unde era o mănăstire. Aici a primit schima monahală, fugind de rudenii, prieteni și cunoscuți. Apoi, prin viața cea cu totul îmbunătățită, izbăvindu-se de orice ispită, a început, ca un viteaz ostaș al lui Hristos, să alerge spre luptele cele mai anevoioase și duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, sporind acestea cu smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care i-au adus măsura întregii înțelepciuni, din care se naște curăția vieții și podoaba faptelor monahicești. Că, de n-ar fi fost în acest chip, nu s-ar fi învrednicit să fie după moarte nestricăcios, și, de nu și-ar fi agonisit prin lucrarea faptelor bune harul Duhul Sfânt, în puterea căruia trupul său și până acum se păstrează întreg și înmiresmat, n-ar fi săvârșit atâtea minuni.
După ce s-a făcut desăvârșit întru toate faptele bune, ajungând a fi ”bărbat desăvâșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13), Dumnezeu pe care-L iubea atât de mult a hotărât să-l mute din ”cele de aici”. El s-a culcat pe două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră, tocmai pe țărmul Lomului și și-a dat strălucitul lui suflet în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup multă vreme a rămas nevătămat între acele două pietre.
Odată s-a revărsat apa Lomului, încât prăbușea copacii de pe țărmuri, surpa podurile și aducea cu ea bolovani mari. Atunci s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Noi și moaștele au căzut în apă, rămânând acolo vreme îndelungată, ca o neprețuită comoară duhovnicească. Apoi, s-a arătat Cuviosul, în vis, unei copile, care era chinuită, arătându-i locul și zicându-i: ”Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă”! Dimineața, copila a spus părinților visul pe care la avut. Atunci, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se ivea o lumină, care se socotea de cei de rând că acolo era o comoară. Căutând bine, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, le-au scos întregi, strălucind ca aurul, și le-au dus în satul Basarabov.
Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a străbătut toate împrejurimile și a ajuns și la domnitorul Țării Românești. Acesta îndată a trimis preoți și boieri, ca să aducă în țara noastră moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Mergând trimișii domnești în satul Basarabov, au luat moaștele Cuviosului și au pornit către Țara Românească. Însă, ajungând cu acestea până la un sat ce se numea Ruse, aproape de o fântână, au lăsat sfintele moaște, de vreme ce, prin dumnezeiască minune, nu au mai putut să le ducă mai departe. Iar preoții și boierii, văzând acestea și nedumerindu-se ce vor face, s-au sfătuit să înjuge două junici tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind că aceasta va fi voia Cuviosului. Junicile s-au întors îndată cu moaștele înapoi în satul Basarabov. Când a auzit asta domnitorul Țării Românești a trimis din nou boieri cu bani și au făcut o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, acolo unde s-a oprit carul.
Cum au ajuns totuși moaștele în București
Între anii 1768 și 1774, fiind război între Rusia și Imperiul Otoman și cuprinzând rușii părțile noastre românești, generalul Petru Saltâkov a trecut Dunărea, și, pornind război asupra Ruscicului, a ocupat câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde se aflau moaștele Sfântului, pe care, luându-le, voia să le trimită în Rusia. Un boier român, Hagi Dimitrie, aflându-se lângă general, a căzut înaintea lui cu rugămintea să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre, pentru prăzile și jafurile pe care le-a pătimit din pricina războiului și să o mângâie cu acest dar. Înduplecându-se, generalul a dăruit sfintele moaște Țării Românești.
În anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787), primindu-le tot poporul cu mare cinste și evlavie, le-a așezat în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei. Și îndată a simțit poporul ocrotirea și sprijinul Sfântului, întrucât nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, ci a contenit și boala ciumei care se abătuse peste București. De atunci și până astăzi au rămas în biserica aceasta , chiar dacă, în vremurile de prigoană ateistă, necredincioșii au dorit să le scoată afară și să dărâme din temelii biserica și reședința patriarhală. Dar Sfântul Dimitrie a păzit neatinsă biserica ce-i adăpostește moaștele. Astăzi, mii de credincioși au umplut curtea Patriarhiei pentru a asista la Liturghia în cinstea sa și alți pelerini au mers să-i sărute moaștele după ce au așteptat la coadă peste opt ore.
