Într-un final de sesiune parlamentară aproape anesteziat, aleșii neamului au bifat o măsură de austeritate cât o picătură într-un ocean de privilegii: eliminarea sumelor pentru cazare acordate aleșilor care dețin locuințe în București sau Ilfov. Măsura a trecut, dar nu fără declarații care spun multe despre mentalitatea care se ascunde în spatele privilegiilor.
Un caz emblematic este cel al senatorului Gheorghe Vela, care a încercat să înduioșeze plenul explicând cât de greu este să îți exerciți mandatul „departe de cei șapte copii”. Potrivit acestuia, o locuință separată, deși deține una în București, i-ar oferi „un moment de reculegere”. Se pare că pentru unii funcția de parlamentar implică nu doar responsabilitate față de cei care i-au ales, ci și o formă de spațiu personal sponsorizat din banul public. Mai stupefiantă mi s-a părut declarația deputatului AUR Mugur Mihăescu, care a recunoscut cu o nonșalanță surprinzătoare că nu știa exact pentru ce încasează cei 4.000 de lei lunar. Aparent, cultura „nu știu, dar iau”, văzută recent și în declarațiile președintelui CCR, e perfect integrată în stilul de funcționare al instituțiilor publice. Acolo unde bunul simț și asumarea ar trebui să fie pilonii de bază, găsim în schimb opacitate, inerție și o uimitoare lipsă de conștiință.
Privilegiile parlamentarilor sunt multe și, în majoritatea cazurilor, imposibil de justificat în ochii unui contribuabil onest lovit acum de măsuri de austeritate. Dacă Parlamentul chiar vrea să își recapete legitimitatea, nu e suficient să taie câte un spor din când în când, este nevoie de transparență reală, de o asumare sinceră a greșelilor și, mai ales, de curajul de a renunța la sinecuri și beneficii parazitare.
Între timp, sub presiunea Comisiei Europene și cu ochii agențiilor de rating ațintiți asupra deficitului bugetar, Guvernul Bolojan a pregătit „ordonanța trenuleț”, care amenință să transforme promisiunile de echilibru bugetar într-un maraton de taxe și austeritate, în care călătoresc tot românii de rând, mai puțin politicienii. Cu intrare în vigoare în două etape – august 2025 și ianuarie 2026 – pachetul de măsuri pare să fie un manual accelerat de echilibrare a bugetului prin metode contabile brutale, pe fondul unei guvernări care pare mai interesată să închidă gura Bruxelles-ului decât să-și protejeze cetățenii. Problema fundamentală nu este însă conținutul ordonanței, ci filosofia din spatele ei. În loc să abordeze problema cheltuielilor structurale și a companiilor de stat, zone tradițional ocolite de reformă din motive politice, Ilie Bolojan alege calea simplă. Strânge șurubul acolo unde doare cel mai tare – la român. Se taxează munca, consumul, proprietatea, dar rămân neatinse pensiile speciale, cumulul de funcții și răspunderea reală pentru risipa publică.
În acest climat de „austeritate cu două viteze”, ipocrizia politică se vede și mai clar în telenovela consiliilor de administrație din companiile de stat. De ani buni, se promite o reformă care să taie grăsimea de pe aceste structuri supradimensionate, populate de „băieții de partid”. În realitate, proiectele de lege care ar fi limitat numărul de membri și ar fi plafonat indemnizațiile au fost îngropate în sertarele comisiilor. Acolo mor ideile bune! Când vine vorba de tăiat sinecuri, toți știu să tragă frâna, pentru că bugetul public este în continuare o pradă, iar reformismul o mască pentru perpetuarea aceleiași rețele de interese.
Fără un angajament real pentru transparență, echitate și eliminarea privilegiilor nejustificate, fără o reformă profundă a clasei politice, încrederea în statul român, atât pe plan intern, cât și internațional, va continua să se deterioreze. Oricâte măsuri fiscale pe termen scurt ar fi adoptate, în absența reformelor structurale și a unei digitalizări funcționale a administrației fiscale, problemele de fond vor persista. Vom câștiga, în cel mai bun caz, un respiro temporar, urmat inevitabil de o nouă criză bugetară și de aceeași soluție superficială: taxe crescute în grabă și cheltuieli tăiate haotic.
România are, fără îndoială, resursele și potențialul de a ieși din acest cerc vicios. Dar pentru a reuși, are nevoie de conducători care pun binele public mai presus de calculele politice și de o viziune pe termen lung, susținută de voință politică și profesionalism administrativ. În lipsa acestor condiții, reforma fiscală nu va fi decât un exercițiu repetitiv, reluat la fiecare nouă criză, fără rezultate durabile.
Până atunci…un moment de reculegere pe banii noștri!
Comentează