Rămâne mult de discutat despre accidentul de elicopter în care şi-au pierdut viaţa preşedintele iranian Raisi şi delegaţia care îl însoţea. Printre cele mai discutate aspecte este întrebarea dacă a fost într-adevăr "un accident".
Prăbuşirea unui elicopter sau a unui avion în care se afla un preşedinte generează mereu dubii legate de posibilitatea unui sabotaj. Istoria recentă este plină de multe asemenea „accidente” discutabile. Mai mult, când vine vorba de Iran, este și mai normal să apară această suspiciune.
În plus, faptul că Raisi se întorcea din Azerbaidjan, țară cu care Iranul are probleme și pe care chiar a amenințat-o cu războiul cu ceva timp în urmă, multiplică semnele de întrebare.
Aici nu trebuie să uităm un lucru: chiar dacă s-ar putea lua în calcul ipoteza unui sabotaj, Iranul nu poate anunța acest lucru. Probabil că Iranul nu ar vrea să fie văzut, de opinia publică internă și internațională, drept un stat slab, care nu își poate apăra președintele. Iar dacă ar ieși la iveală că un asemenea sabotaj a fost executat de serviciile de informații ale unei alte țări (de exemplu Israel), știe că nu are altă soluție decât să pornească la război pentru a răspunde acestui atac. Însă Iranul nu simte că are suficient sprijin militar, politic, economic și nici susținerea opiniei publice interne.
În acest moment, trebuie să plecăm de la premisa că frontul intern al Iranului este mai fragil decât frontul său extern.
Regimul ayatollahilor nu a avut niciodată un sprijin atât de scăzut în rândurile opiniei publice interne. Cel mai izbitor exemplu este rata scăzută de participare la cele mai recente alegeri președinte, când Raisi a ajuns la putere. În pofida tuturor campaniilor pentru a crește rata de participare la vot la primul tur al alegerilor, procentul a rămas la 40%. Iar la al doilea tur, rata de participare în capitala Teheran a fost de 8%.
Aceste rezultate arată că marea majoritate a populației iraniene nu a vrut să participe la alegerile organizate de regim și să îl legitimeze. În același timp, aceste procente arată că susținerea pentru regim ori nu există, ori este pe punctul să se prăbușească.
Și protestele repetate la adresa regimului dar și reacțiile indirecte manifestate față de politicile și regulile opresive ale regimului arată că ruptura se lărgește în Iran între administrație și populație.
Fără îndoială, acest lucru se datorează și faptului că regimul nu a permis multor politicieni să candideze la alegeri pentru că i-au considerat „reformiști”.
Rata prezenței la vot la alegerile care vor avea loc luna viitoare va furniza, de asemenea, semnale importante pentru viitorul regimului.
Politicile restrictive ale regimului ayatollahilor din Iran în ceea ce privește stilul de viață și îmbrăcămintea, dar și opresiunea care face nefuncționale mecanismele democrației, ne amintesc de 28 februarie în Turcia (Memorandumul din 28 februarie 1997 sau "lovitura de stat postmodernă" a fost o acțiune prin care armata a inițiat îndepărtarea de la putere a partidului islamist Refah, condus de Necmettin Erbakan - n.red.). În timp ce în țara noastră erau atunci unii care încercau să oblige femeile să își dezvelească capul, în prezent în Iran există un regim care forțează femeile să își acopere capul.
În momentul în care reacțiilor create de acest regim de opresiune teopolitică li se adaugă efectele culturii occidentale globale și ale proceselor de urbanizare, apar scăderi vizibile ale procentului religiozității în Iran.
În acest moment, opoziția populară nu este singura problemă pentru regimul din Iran. Majoritatea populației non-persane din Iran, în special turcii, care reprezintă aproape jumătate din populația iraniană, constituie un punct vulnerabil pentru regimul iranian.
Această vulnerabilitate demografică se află de fapt și în spatele ostilității regimului iranian față de Azerbaidjan.
Vremuri grele urmează pentru regimul iranian după moartea lui Raisi.
Conflictele fierbinți cu Israelul și SUA în politica externă, mai ales în perioada post-7 octombrie, dar și vulnerabilitățile interne pare că vor pune presiune tot mai mare asupra ayatollahilor.
Articol de Oğuzhan Bilgin, în publicația turcă Akșam, în traducerea Rador Radio România
Comentează