Premium
Preşedintele Consiliului Naţional al PSD, Vasile Dâncu, candidat pe primul loc la Senat în judeţul Cluj, a declarat, duminică, la ieşirea de la urne, că libertatea religioasă nu este un moft.
- „Legat de libertatea religioasă, înțelegerea pentru credință. Serviciul religios este un serviciu social, nu este un moft. De aceea, am observat că de foarte multe ori s-au luat decizii care puteau fi luate cu dialog, alături de Biserică, alături de credincioși. Am observat că începând de astăzi se pot deschide piețele. Se pot deschide, de asemenea, bisericile. De ce numai de astăzi? Pentru că s-au speriat guvernanții da faptul că în această duminică oamenii vor vota împotriva lor? Înseamnă că ceea ce au făcut înainte nu a fost fundamentat științific sau astăzi se deschide orice în orice condiții pentru posibilitatea de a vota chiar dacă oamenii ar putea să pățească ceva”, a declat Vasile Dîncu.
Reamintim că reprezentantul României la OSCE pe libertate religioasă, Cătălin Raiu, a atras atenția în repetate rânduri asupra faptului că restricțiile impuse asupra vieții religioase trebuie să țină cont de standardele internaționale în domeniu. Raiu atrăgea atenția că tot ceea ce guvernul a construit pe terenul infrastructurii medicale și al consensului social este minimalizat și devalorizat de publicul pentru care libertatea religioasă este importantă.
Astfel, manifestările religioase pot fi limitate/ restricționate în timpul pandemiei cu respectarea simultană (nu selectivă) a următoarelor condiții:
1. Limitările să fie „prescribed by law”, adică „prevăzută (deja) de legea națională” (cf. Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR, E/CN.4/1985/4, annex, paras 15-18). Legea trebuie să preceadă cronologic formularea restricțiilor, să fie clară și concisă, accesibilă tuturor, nediscriminatorie în intenție și aplicare, iar restricțiile să nu fie arbitrare și să ofere suficiente garanții împotriva unei aplicări ilegale și abuzive. Astfel, pentru a fi predictibile, restricțiile trebuie să se bazeze pe o lege deja în vigoare, nu pe o încropire de reglementări discreționare. Este ceea ce diferențiază un stat de drept în sensul democratic al termenului (rule of law, adică guvernare constrânsă de lege) de un „stat de drept” în sens autocratic (rule by law, adică guvernare prin intermediul legii).
În cazul României, debutul pandemiei ne-a surprins fără o legislație care să autorizeze guvernul să restrângă libertatea religioasă într-un mod predictibil și consensual. Totodată, e de observat faptul că din martie până în noiembrie, guvernul nu a propus Parlamentului au asemenea proiect de lege, deși se află în mod evident în afara practicii și standardelor democratice.
2. Să fie absolut necesară în limitarea efectelor pandemiei. Statul este cel care trebuie să facă dovada necesității nu în baza unor aprecieri subiective, ci în baza unor considerații obiective și măsurabile (ex: numărul de infectări etc.). Tot pe umerii statului cade obligația de a produce argumentele și dovezile empirice pentru a justifica limitarea libertății religioase, atrage atenția Heiner Bielefeldt, raportorul special pe libertate religioasă al ONU (2010-2016). Cu alte cuvinte, limitarea libertății religioase este o decizie politică excepțională la care statul poate ajunge doar după ce a epuizat toate căile administrative de care dispunea pentru a reduce efectele pandemiei.
3. Să fie proporțională cu scopul urmărit, condiție care decurge din cea a necesității. Astfel, restricțiile trebuie să fie nu doar absolut necesare, dar și proporționale cu pericolul. Este necesar ca Poliția să întrerupă o manifestare religioasă, precum Liturghia desfășurată în interiorul lăcașului de cult? Sau Poliția ar putea interveni preventiv și pedagogic înainte sau după Liturghie? Chiar și în jurisprudența CEDO, necesitatea și proporționalitatea sunt termeni foarte des invocați tocmai pentru că statele nu pot solicita derogare de la garantarea libertății religioase ca întreg nici măcar în timpul stării de urgență.
4. Limitările trebuie să fie nediscriminatorii în limbaj și aplicabilitate. Astfel, statul nu poate folosi în enunțarea restricțiilor termeni liturgici specifici anumitor credințe religioase (Euharistie, icoane, moaște, raclă etc.) pentru că ar însemna că pune lupa pe o anumită credință religioasă, o face în ochii societății a priori suspectă de răspândirea virusului și ținta unui discurs al urii de tipul apelativului „vită”. În egală măsură, limitarea manifestărilor religioase trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu și față de alte segmente sau zone sociale similare pentru ca statul, obligat să rămână neutru din punct de vedere religios, să nu se transforme într-un stat anti-religios, adică infidel respectării angajamentelor libertății religioase.
5. Aplicabilitatea generală a restricțiilor. Din principiile non-discriminării și neutralității statului rezultă și obligativitatea statului de interveni în domeniul vieții religioase într-o manieră similară cu viața socială non-religioasă. În cazul României, statul român a acordat o atenție disproporționată domeniului vieții religioase prin adăugarea de reguli suplimentare în cazul pelerinajelor de la Iași și București față de restricțiile generale în vigoare în acel moment la nivelul societății. Conform aceluiași principiu, dacă Poliția intervine în spațiul liturgic pentru că are suspiciuni rezonabile că nu se respectă regulile de distanțare fizică, purtarea măștii etc., trebuie să opereze cu aceeași măsură și în cazul altor reuniuni private cu dimensiuni și dinamică similare.
Acestea erau criteriile, conform analizei lui Cătălin Raiu, care trebuiau urmate pentru a exista consens social în timpul pandemiei. În schimb, continuă Cătălin Raiu, „Una peste alta, mie mi se pare că intențiile bune ale guvernului, pe de o parte de a lupta cât mai eficient contra pandemiei, pe de altă parte de a restricționa cât mai puțin din drepturile și libertățile cetățenești, au fost și sunt în continuare sabotate în primul rând prin lipsa dialogului instituționalizat (care trebuia inițiat în martie, nu în noiembrie), prin necunoașterea standardelor internaționale care reglementează foarte precis viața religioasă în timpul unei pandemii și mai ales printr-o comunicare publică abruptă, lipsită de empatie și neprofesionistă”.
