În Insula Mare a Brăilei, o zonă izolată, înconjurată de apele Dunării şi apărată de diguri, se afla odinioară satul Cistia, o localitate în care astăzi nicio casă nu mai stă în picioare, niciun locuitor nu mai păşeşte pe uliţele sale.
Cistia este în prezent doar un nume pe hartă şi o amintire în inimile celor care au trăit aici.
Pe un dig îngust de pământ, pe care abia încape o maşină, după cinci kilometri de mers din satul vecin Agaua, ajungi în locul unde a existat odinioară Cistia. Cu doar câteva decenii în urmă, aici răsunau râsete de copii şi clopote de la vitele din gospodării. Astăzi, doar iarba, câţiva copaci şi un canton mai veghează locul. Casele construite din paiantă s-au prăbuşit rând pe rând, lăsând în urmă doar amintirea unei comunităţi dispărute.
Cistia, atestată documentar în anul 1880, aparţine de comuna Frecăţei. La începuturile sale, satul număra în jur de 35-40 de gospodării, iar oamenii trăiau din creşterea vitelor, oilor şi porcilor, din pescuit şi din vânzarea cărnii şi a produselor obţinute de la animale.
"Primul lucru care a tras obloanele peste satul Cistia a fost lipsa reţelei electrice", spune fostul viceprimar al comunei Frecăţei, Gheorghe Orjan, născut în satul vecin Agaua, în prezent referent în cadrul compartimentului Situaţii de Urgenţă al Primăriei Frecăţei.
Satul Cistia nu a fost niciodată conectat la reţeaua de energie electrică. Chiar dacă în 1968 comuna Frecăţei a fost electrificată, lumina nu a ajuns şi pe străzile din Cistia.
Unul câte unul, locuitorii au început să plece, părăsind casele construite din paiantă care, cu timpul, s-au dărâmat. În 2012 mai erau doar patru gospodării, în 2016 o singură casă, iar astăzi niciuna nu mai stă în picioare. Inundaţiile din 2016 au fost decisive pentru Cistia, după ce cota Dunării a depăşit 710 centimetri, ultimul locuitor a părăsit satul.
"În perioada cât am fost viceprimar, timp de două mandate, între 1992 şi 2000, mai existau câteva căsuţe în Cistia. Casele erau din paiantă şi, treptat, s-au dărâmat. Casele neîngrijite se dărâmă. Pământul galben nu iartă. Dacă nu-l întreţii, îl ia timpul. După inundaţiile din 2016 a plecat ultimul locuitor. Omul s-a speriat din cauza apelor şi s-a mutat la Agaua, unde a găsit o locuinţă", povesteşte Gheorghe Orjan.
Lipsa electricităţii a fost doar începutul declinului. După anul 2000, odată cu închiderea abatoarelor, s-a rupt şi ultima legătură dintre producători şi cumpărători. Cistia era un sat de crescători de animale, iar fără posibilitatea de a-şi valorifica carnea, laptele, lâna sau mieii, oamenii au început să plece spre Brăila, Constanţa sau oriunde au găsit de muncă şi un loc de casă.
"O altă cauză care a dus la depopularea satului Cistia, în afară de lipsa electricităţii, a fost imposibilitatea de a-şi valorifica animalele. Oamenii trăiau aici de pe urma vitelor, oilor şi porcilor. Era singura lor sursă de venit. După anul 2000, când s-au închis abatoarele, nu au mai putut să le vândă. A dispărut veriga aceasta între producător şi beneficiar", explică Orjan.
Astăzi, Cistia păstrează doar umbrele trecutului, iar singura prezenţă umană în zonă este cea a unui cantonier, angajat al Sistemului de Gospodărire a Apelor Brăila.
"Singura mişcare din zonă este reprezentată de un canton care aparţine Sistemului de Gospodărire a Apelor Brăila. Un cantonier răspunde de întreţinerea digului, măsoară nivelul apei, verifică infiltraţiile şi ne informează unde apar grifoane. În caz de inundaţii, colaborăm strâns cu acesta. Zona de lângă dig este permanent expusă apei, iar grifoanele care apar sunt un real pericol", declară fostul viceprimar, în prezent referent situaţii de urgenţă.
Gheorghe Orjan povesteşte cu nostalgie despre vremurile în care libertatea şi liniştea ţineau loc de confort, adăugând cu tristeţe că Cistia nu mai are nicio şansă să îşi revină.
"Oamenii îşi creşteau animalele în voie, mergeau la pescuit, era linişte, era frumos. Nu cred că e vreo şansă ca satul Cistia să îşi revină vreodată. Omul unde se duce acum? Unde sunt condiţii bune de trai. Omul s-a învăţat să fie mai comod acum. Doar să fie haiduc. Numai haiducii stau în sălbăticie", spune fostul viceprimar.
În satul Cistia a existat şi o şcoală generală pentru clasele I-IV, iar pentru a-şi continua studiile gimnaziale, copiii mergeau în satul vecin Agaua.
"Am amintiri frumoase cu oamenii din satul Cistia. Erau oameni respectuoşi, muncitori. Unii au ajuns meseriaşi buni. Satul a avut şi şcoală generală pentru clasele I-IV. Copiii făceau aici primele patru clase, iar pentru a urma clasa a V-a, mergeau în satul vecin Agaua. Am avut băieţi cu care am învăţat la şcoala generală din Agaua. Făceau naveta, veneau pe jos cinci kilometri, nu era o problemă", povesteşte Orjan.
De asemenea, el îşi aminteşte cu nostalgie de un veteran de război, Constantin Vlăcelu, pe care l-a sprijinit să obţină drepturile cuvenite: "Chiar eu l-am ajutat cu actele necesare pentru a primi indemnizaţia de veteran".
Orjan precizează că satul Cistia nu a fost dintotdeauna pe acest mal al Dunării. "Satul a fost strămutat, el a fost la început pe partea cealaltă a Dunării. El a fost strămutat între timp aici. La 1877, există documente, au fost omorâţi de către armata cercheză un număr de etnici turci. Chiar este specificat că au fost etnici turci în această zonă", explică el.
Primii locuitori ai acestor locuri au fost oierii transilvăneni, "târlaşii" veniţi din împrejurimile Făgăraşului şi Braşovului. Există în zonă chiar şi o poveste despre legendarul haiduc Terente, care ar fi poposit odată la o turmă de oi din Cistia şi ar fi mâncat cu ciobani.
"Ştiu o poveste auzită de la bătrâni că aici ar fi poposit la o stână haiducul Bălţii, renumitul Terente. Ar fi poposit la o turmă de oi şi a mâncat cu ciobanii. După ce a plecat le-a spus: 'Eu sunt Terente'. Au fost stâne multe de oi aici. Erau târlaşii care au venit din zona Făgăraşului, Braşovului. Au fost foarte multe animale aici. Era o zonă mai ascunsă. Aveau mâncare', îşi aminteşte Orjan.
În acele vremuri, zona era plină de viaţă, cu numeroase stâne răspândite pe păşuni întinse, iar lâna oilor era la mare preţ. Astăzi, lâna este aruncată la propriu pe câmp, pentru că oamenii nu mai au cum să o valorifice. Dificultatea de a valorifica animalele afectează întreaga comună Frecăţei, iar sate precum Salcia şi Stoieneşti se confruntă cu acelaşi destin: depopularea. Satul Salcia, cândva lagăr de muncă pentru deţinuţii politici, numără în prezent 30 de familii, iar alt sat, Stoieneşti, doar nouă.
"Cred că în 15-20 de ani, nici acolo nu vom mai avea locuitori", spune primarul comunei Frecăţei, Ionel Bălan.
La ultimul recensământ, comuna Frecăţei, în componenţa căreia se află satele Frecăţei, Agaua, Cistia, Salcia, Stoieneşti, Titcov, număra 1.200 de locuitori. Primarul Ionel Bălan rememorează începuturile mandatului său.
"În 2012, când am ajuns primar, comuna nu avea apă, asfalt, şcoli autorizate. Bisericile erau neterminate. Am accesat fonduri guvernamentale şi europene şi am început să mişcăm lucrurile. Am muncit pas cu pas să ridicăm comuna, dar satul Cistia era deja pierdut", spune edilul.
Istoria modernă a comunei Frecăţei începe în anii '60 ai secolului trecut, când Insula Mare a Brăilei a fost desecată şi îndiguită. Digul de protecţie care înconjoară azi insula a fost construit în perioada comunistă, de către deţinuţii politici. După îndiguire, Balta Brăilei primise simbolic numele de "Bărăganul dintre ape".
Scriitorul brăilean Ioan Munteanu, în lucrarea sa "Balta Brăilei - Bărăganul dintre ape", descrie cum, în 1970, inundaţiile au pus pentru prima oară la încercare digul construit în Insula Mare. Cea mai critică situaţie a fost în zona satului Cistia, unde armata a fost mobilizată pentru a preveni dezastrul. În urma acestor evenimente, s-au luat măsuri pentru consolidarea şi supraînălţarea digului.
"Cea mai critică situaţie a fost în noaptea de 17 spre 18 mai 1970, în zona Cistia - Agaua atingându-se cota de 598 de centimetri. Bacurile cu îngrăşăminte şi tancurile de motorină au fost dirijate şi ancorate în zona periculoasă, în aşa fel încât valurile să bată în aceste ambarcaţiuni şi nu în dig. Acţiunea a fost dirijată şi controlată de cârmaciul Stoian, zis Pache, şi de Laţi, căpitanul remorcherului Dinamo", scrie Ioan Munteanu.
Satul Cistia a fost şi este şi astăzi zona cea mai expusă la inundaţii din comuna Frecăţei. Pământul este "slab" în această zonă şi face ca digul să fie vulnerabil de fiecare dată când Dunărea îşi creşte nivelul. În anul 2010, cota fluviului a atins 713 centimetri, iar în 2016 - 710 centimetri, provocând emoţii mari şi temeri pentru locuitori.
"În 2010, comuna Frecăţei a fost la un pas de evacuare. Doar nişte breşe făcute în zona Ostrov au salvat comuna. Însă pericolul persistă. Cistia este zona cea mai expusă la inundaţii. Pământul de aici e slab, se sapă singur. Înălţarea digului s-a produs după ce am trecut prin cele două pericole - anul 2010 şi anul 2016. Digul este construit de jur împrejurul Insulei Mari a Brăilei. Aici există un mare interes - în interior Insulei se găseşte o suprafaţă de 75.000 de hectare şi mare parte din acest teren este administrat azi de Aldahra. Sunt bunuri multe aici, utilaje, îngrăşăminte, pesticide, sunt multe clădiri şi au căutat să îşi apere investiţia. În 2016, aici au supraînălţat digul cu cel puţin 60-70 de centimetri", îşi aminteşte Orjan.
O altă mare problemă cu care se confruntă locuitorii din Insula Mare a Brăilei este izolarea. Accesul spre şi dinspre Insulă depinde în întregime de traversarea Dunării cu bacul, iar de aproximativ opt luni, cursele pe timpul nopţii au fost suspendate. Doar intervenţiile de urgenţă mai au prioritate, ceea ce face ca, practic, locuitorii să fie blocaţi în comună după lăsarea întunericului.
"Practic, pe timp de noapte, eşti sechestrat în comună. Am adus problema la cunoştinţa Prefecturii", precizează primarul comunei Frecăţei, Ionel Bălan.
Localnicii se plâng şi de costurile ridicate ale traversării Dunării cu bacul şi vorbesc despre necesitatea subvenţionării acestor traversări pentru riverani, având în vedere că este o zonă izolată, care ar trebui să aibă statut special.
"O traversare cu maşina pe bac costă 40 de lei, dus-întors înseamnă 80 de lei, fără să mai punem la socoteală motorina. Suntem nevoiţi să mergem în oraş la medic, la cumpărături, să ne luăm medicamente. Sunt drumuri de strictă necesitate. Ar fi normal ca noi, ca riverani, să avem câteva treceri gratuite pe lună", spune un localnic, subliniind povara financiară a izolării şi dependenţa de singura cale de acces către insulă.
Toate aceste probleme adunate macină viaţa de zi cu zi a locuitorilor din Insula Mare a Brăilei şi îi fac pe cei care au plecat să nu mai privească înapoi, iar pe cei rămaşi să viseze la plecarea spre alte locuri, accentuând tot mai mult fenomenul depopulării.
Primarul comunei Frecăţei, Ionel Bălan, priveşte resemnat realitatea: "Nu sunt şanse ca oamenii să se întoarcă în satul Cistia, tot fără energie electrică este şi în prezent. Înţelesesem că este interesat cineva să facă un parc fotovoltaic în zonă, poate atunci va mai veni cineva. Dar nu va mai fi Cistia. Va fi altceva".
Poate, într-o zi, un parc fotovoltaic va lumina acest loc, măcar simbolic. Până atunci, Cistia rămâne un sat dispărut, un sat care vorbeşte despre România rurală, care dispare casă cu casă, om cu om.
Comentează