Filmul Odiseea, ce va apărea curând pe ecrane, urmărește drumul lui Ulise spre casă după distrugerea Troiei. Regele Itacăi încearcă să se întoarcă la Penelopa și la fiul său, Telemah, însă călătoria sa se întinde pe ani și îl poartă prin războaie, furtuni, insule stranii, peșteri locuite de monștri și chiar prin lumea morților.
În același timp, în Itaca, Penelopa încearcă să-și apere casa și regatul de pretendenții care îl consideră mort pe Ulise, în timp ce Telemah încearcă să afle dacă tatăl său mai trăiește sau dacă a devenit doar o legendă.
Sunt aproape trei ore care trec fără să le simți. Filmul nu are momente moarte, iar secvențele epice se succed fără ca povestea să devină obositoare sau imposibil de urmărit. Nolan se joacă și aici cu timpul, așa cum ne-a obișnuit, trecând între prezent, amintire și povestire, dar o face cu mai multă reținere decât în alte producții. Structura îi poartă semnătura, însă firul narativ rămâne clar.
Odiseea. O poveste veche de aproape 3.000 de ani, dar despre oamenii de astăzi
Aici se află, probabil, cea mai mare reușită a filmului. Deși povestea a fost compusă într-o lume aflată la o distanță aproape imposibil de imaginat față de a noastră, lucrurile cu adevărat importante nu s-au schimbat.
Frica, iubirea, ambiția, dorul de casă, setea de putere, nevoia de glorie, lupta pentru supraviețuire și încercarea omului de a găsi un scop în viață au rămas aceleași. Au căzut imperii, s-au ridicat altele, s-au schimbat zeii, religiile, limbile și granițele. Am inventat tiparul, praful de pușcă, motorul cu aburi, avionul, cinematograful, internetul și inteligența artificială. Am ajuns pe Lună și putem comunica instantaneu de la un capăt la altul al planetei.
Cu toate acestea, continuăm să purtăm cu noi aceleași temeri și aceleași dorințe pe care le purtau oamenii lui Homer. Vrem să fim iubiți, să fim respectați, să ne găsim locul în lume și, la sfârșitul călătoriei, să avem un loc pe care să-l putem numi acasă.
Tocmai această continuitate face ca „Odiseea” să nu pară o relicvă scoasă dintr-un muzeu, ci o poveste despre noi.
Primul mare erou al civilizației noastre
În esență, „Odiseea” este povestea primului mare supererou al civilizației occidentale.
Ulise nu are puteri supranaturale. Armele sale sunt inteligența, capacitatea de a-i convinge sau înșela pe ceilalți, rezistența și refuzul de a renunța. El nu învinge monștrii pentru că este cel mai puternic, ci pentru că reușește să găsească o ieșire atunci când orice ieșire pare imposibilă.
Aproape toate marile povești moderne despre eroi care pleacă într-o călătorie, își părăsesc casa, coboară simbolic sau literalmente în infern, își înfruntă monștrii și se întorc transformați îi datorează ceva lui Homer. De la literatura fantasy și aventurile spațiale până la benzile desenate și filmele cu supereroi, umbra lui Ulise se află peste tot.
Nolan pare perfect conștient de acest lucru. Nu adaptează doar o poveste veche, ci merge la una dintre rădăcinile tuturor poveștilor pe care cinematograful le spune astăzi.
Un Ulise care își înțelege propriile greșeli
Ulise al lui Matt Damon este diferit de eroul poemului. Este mai conștient de propriile greșeli, mai apăsat de moartea oamenilor săi și mai măcinat de ceea ce a făcut la Troia.
Inteligența sa nu mai este prezentată numai ca o virtute eroică. Este și sursa unor tragedii. Calul troian îi aduce victoria, dar îi distruge liniștea. Șiretlicurile îl salvează, însă îi pun adesea în pericol oamenii. Orgoliul îl ajută să se ridice, dar tot el îl aruncă din nou în fața zeilor și a morții.
Este un om care a câștigat un război, dar nu mai știe dacă merită să se întoarcă acasă. Știe că Penelopa îl așteaptă, însă nu mai este sigur că bărbatul care se întoarce este același care a plecat.
Această dimensiune a remușcării îl face mai accesibil publicului modern. În esență, Nolan transformă epopeea într-o poveste despre trauma războiului și despre imposibilitatea soldatului de a reveni cu adevărat la viața de dinainte. Idee ce este mai apropiată de zilele noastre.
Matt Damon, favorit pentru Oscar. Tom Holland, un Telemah credibil
Matt Damon face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei care ar putea intra direct în discuția pentru Oscar.
Îi oferă lui Ulise forță, autoritate și vulnerabilitate fără să transforme vinovăția într-un spectacol exagerat. Uneori sunt suficiente privirea lui și câteva secunde de tăcere pentru a înțelege cât de greu a devenit bagajul pe care îl poartă.
Damon reușește să fie credibil atât ca războinic capabil să conducă oameni într-o luptă, cât și ca bărbat obosit, care încearcă să-și găsească drumul spre familie și spre propria umanitate.
Tom Holland este credibil în rolul lui Telemah. Renunță la energia adolescentină asociată multora dintre personajele sale și construiește un fiu vulnerabil, dar hotărât, obligat să devină bărbat în absența tatălui.
Telemah nu a crescut alături de Ulise, ci alături de legenda sa. Îl cunoaște din povești, din amintirile mamei și din așteptările celor din jur. Din acest motiv, relația dintre cei doi funcționează: Telemah nu este o copie mai tânără a tatălui, ci un om care trebuie să descopere cine este dincolo de numele pe care îl poartă.
Anne Hathaway îi oferă Penelopei inteligență, demnitate și autoritate, iar Robert Pattinson construiește un Antinous tulburător, elegant și permanent amenințător.
Momente marcante din Odiseea
Distrugerea Troiei este triumful inteligenței lui Ulise, dar și începutul vinei care îl va urmări până acasă.
La fel de impresionante sunt secvențele în care filmul se apropie de horror. Peștera ciclopului devine un spațiu claustrofobic, întunecat și sufocant.
Coborârea în lumea morților este și mai tulburătoare. O confruntare directă cu oamenii pe care Ulise nu i-a putut salva și cu alegerile pe care nu le mai poate schimba.
„Oamenii mării” și frica obsesivă de sfârșitul civilizației
Una dintre cele mai interesante completări ale lui Nolan este motivul „oamenilor mării”. Numele lor este repetat aproape obsesiv, ca o amenințare aflată permanent la orizont, gata să distrugă lumea cunoscută.
Istoricii folosesc denumirea de „popoarele mării” pentru grupurile misterioase asociate cu marile tulburări de la sfârșitul epocii bronzului, deși identitatea lor și rolul exact pe care l-au avut în prăbușirea civilizațiilor mediteraneene rămân disputate.
Nolan nu încearcă să rezolve această enigmă. O transformă într-o idee mult mai puternică.
Poate că oamenii mării nu sunt doar niște barbari veniți dintr-o lume complet străină. Poate că sunt chiar războinicii rămași fără casă, împinși pe mare de propriile războaie. Poate că grecii care se întorc de la Troia, jefuind și luptând pentru supraviețuire, devin în ochii altor popoare exact amenințarea de care se tem.
Civilizațiile nu sunt distruse întotdeauna doar de cei care vin din afară. Uneori își pregătesc singure sfârșitul prin războaie, lăcomie, cruzime, neîncredere și abandonarea regulilor care le țineau împreună.
Odiseea trebuie văzut în IMAX
„Odiseea” a fost gândită de la început pentru cel mai mare ecran posibil. Este primul lungmetraj filmat integral cu camere IMAX, o ambiție pe care Nolan a descris-o drept una dintre cele mai vechi dorințe ale sale. Fiecare cadru a fost conceput pentru amploare, de la confruntările pe mare și bătălii până la momentele intime dintre personaje.
Iar acesta nu este doar un argument de marketing.
Marea, corăbiile, furtunile, zidurile Troiei, peștera ciclopului, lumea morților și tăcerile lui Ulise au nevoie de un ecran imens. Imaginea te înconjoară, iar coloana sonoră nu mai este doar auzită, ci aproape simțită fizic.
Un monument ridicat din peliculă, apă, sânge, mit și dor de casă.
Notă: 9/10
