Premium
Volumul „Iarnă la Kremlin. Rusia şi a doua venire a lui Vladimir Putin” de Robert Service, a apărut la editura Polirom, în traducerea Adinei Avramescu, conform news.ro.
Vladimir Putin domină politica rusă de mai bine de două decenii. Înainte de el, ţara a traversat o perioadă de relaxare şi dezvoltare odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov - perioadă despre care unii au afirmat că ar fi primăvara rusă. După prăbuşirea regimului sovietic în 1991 şi alegerea lui Boris Elţîn ca preşedinte a început vara: Rusia avea o economie de piaţă şi spera să joace în continuare un rol important pe scena lumii. Elţîn i-a cedat însă conducerea prim-ministrului său, Vladimir Putin. Cu el, a venit iarna la Kremlin: Putin a redus libertăţile democratice şi civice, a relaxat controlul asupra serviciilor de securitate şi a permis un cult oficial al superiorităţii sale. În paralel, a încercat să reimpună Rusia ca mare putere armată, ordonînd anexarea Crimeei şi intervenţia în războiul civil sirian. Dar, deşi este hotărît să-şi impună voinţa nu doar în cercul restrîns al puterii şi asupra societăţii ruse, ci şi pe plan mondial, Putin nu are un viitor sigur cît timp ţara sa se confruntă cu probleme economice şi în relaţiile internaţionale. Bun cunoscător al Rusiei, Robert Service face un portret al omului care o conduce şi ne arată ce s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat.
„Volumul abordează politica internă, politica externă, economia şi chestiunile militare, reprezentînd o introducere comprehensivă pentru cei care nu cunosc subiectul. Şi, ca orice carte bună, îi va incita pe cei care îl cunosc.” (Literary Review)
„Service este un istoric prea bun ca să încerce să reunească acţiunile lui Putin într-o strategie coerentă. El descrie un lider care încearcă să improvizeze răspunsuri la o serie de crize.” (Times Literary Supplement)
Robert Service este membru al Academiei Britanice şi al Colegiului St Antony din Oxford, unde este profesor de istoria Rusiei; de asemenea, este membru al Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. A publicat mai multe volume, printre care şi elogiatele „Stalin: A Biography, Russia: Experiment with a People”, „Trotsky: A Biography” (Premiul Duff Cooper, 2009) şi „Comrades: A History of World Communism”.
De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut volumul „Lenin. O biografie” (2020).
Fragment
„Părintele naţiunii: cultul lui Putin
Milioane de ruşi cred că Vladimir Putin este un fiu patriot al Rusiei, care a ajuns la vârf datorită talentului şi eforturilor sale, şi că odată cu el a progresat şi ţara. A ajuns preşedinte prima oară la începutul mileniului şi şi a câştigat al patrulea mandat cu o majoritate zdrobitoare în martie 2018. Partidul său, Rusia Unită, are majoritatea în camerele superioară şi inferioară ale Adunării Federale – Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Putin controlează guvernul, serviciile de securitate şi armata. Şi, de asemenea, este recunoscut pe plan internaţional. Revista Forbes l a desemnat cel mai puternic om din lume în 2017 şi din nou în 2018.
Autorităţile ruseşti au creat un cult politic în onoarea lui Putin şi la comanda sa. Un manual pentru preşcolari din Moscova le prezintă copiilor marile personalităţi ale istoriei ruse, începând cu întemeietorul dinastiei Romanovilor, ţarul Mihail. Este pus în evidenţă Petru cel Mare, la fel şi Nicolae al II lea, care a abdicat în martie 1917. Cărticica nu mai menţionează niciun alt lider de la începutul secolului XX şi până ajunge la Putin. Lenin, Stalin şi Gorbaciov nu suscită niciun comentariu. Putin este prezentat ca unul dintre cei mai mari conducători ai Rusiei. Oriunde mergi prin Moscova, vezi poze cu el. Chioşcurile de ziare vând postere cu Putin. La televizor, ştirile zilei se concentrează pe preşedintele rus, lăsându i la o parte pe ceilalţi politicieni. Presa opoziţiei contribuie la acest fenomen comentând ultimele sale declaraţii. Niciun alt lider politic rus nu a ajuns să atragă atât de mult atenţia asupra sa. Viaţa publică orbitează în jurul său.
Lui Putin îi place să scoată în evidenţă simplitatea adolescenţei sale sovietice, în care a învăţat să şi poarte singur de grijă pe străzile lăturalnice din Sankt Petersburg – sau Leningrad, aşa cum a fost cunoscut din 1924 până în 1992. Se laudă cu studiile sale universitare de drept. Este un împătimit al sportului care a participat decenii la rând la concursurile de judo, ca maestru al acestei arte marţiale. Nu uită să pomenească de pasiunea sa recentă pentru hocheiul pe gheaţă. Vorbeşte cu multă căldură despre familia sa; dar, de când a divorţat, în 2013, a încetat să o mai menţioneze pe soţia sa Ludmila şi se concentrează în schimb pe părinţii săi decedaţi şi pe cele două fiice ale sale. Se arată chiar şi acum încântat că KGB ul l a recrutat la puţină vreme după ce a absolvit Universitatea de Stat Leningrad. De asemenea, ţine să sublinieze că evoluţia sa ulterioară fulminantă până la cele mai înalte eşaloane ale elitei politice ruseşti a fost o surpriză. Pătrunsese doar de doi ani în cercurile de influenţă ale Kremlinului când, în iulie 1998, preşedintele Boris Elţîn l a făcut director al Serviciului Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB ului. În august 1999 a devenit noul prim ministru al lui Elţîn, iar de Anul Nou 2000, Elţîn a şocat naţiunea dându şi demisia şi numindu l pe Putin preşedinte interimar.
A fost o ascensiune vertiginoasă. Putin a povestit despre cum s a bâlbâit când Elţîn i a oferit funcţia de premier, spunându i că se gândeşte la el ca la următorul preşedinte. La fel ca toată lumea din Rusia, Putin ştia cât de capricios era Elţîn. Cât ai clipi, Elţîn putea să şi schimbe atitudinea cu 180 de grade şi să l concedieze. Dar cum avea să reuşească Putin să nu pericliteze intimitatea şi securitatea familiei sale? Dacă accepta invitaţia lui Elţîn, cum avea să se descurce cu o poziţie atât de vizibilă? Ca director FSB, munca şi traiul său erau cât se poate de bune, aşa că de ce s ar fi aventurat într o funcţie cu perspective atât de precare?
Incertitudinea în care se găsea Putin era de înţeles, dar povestea sa despre rezervele pe care le a avut este menită să întărească imaginea unui lider modest şi lipsit de ambiţie personală. La alegerile prezidenţiale din 2000 a susţinut că simţul datoriei l a împins să accepte funcţia. La vremea aceea, Putin era un necunoscut pentru majoritatea ruşilor, iar susţinătorii săi au muncit pentru a i construi o reputaţie de politician tânăr şi hotărât, spre deosebire de preşedintele Elţîn, care şi abandonase mandatul. Pentru a da credibilitate acestei imagini, Putin a pilotat personal un avion până în Cecenia. Dar, în general, i a lăsat pe alţii să vorbească despre virtuţile sale. A apărut rapid o biografie, La persoana întâi, care scotea în evidenţă originile sale modeste. […]
Tatăl lui Putin, care se numea tot Vladimir, a fost recrutat în Armata Roşie după ce URSS a intrat în războiul împotriva celui de al Treilea Reich în 1941. A luptat cu vitejie în avangardă, participând la operaţiuni din spatele liniilor germane pe frontul Leningrad. Preşedintele Putin a vorbit despre viaţa grea pe care părinţii lui au avut o după război şi a participat cu entuziasm la parada „Regimentului nemuritor” din 2015. Acest eveniment popular se organizează în fiecare an de Ziua Victoriei, pe 9 mai, în marile oraşe, iar membrii familiei participă la procesiune purtând portrete ale părinţilor sau bunicilor care au luptat în al Doilea Război Mondial. La sfârşitul anului 2015, într o întâlnire mediatizată, adversarul politic al lui Putin, Ghennadi Ziuganov, liderul partidului comunist, mişcat de gestul lui Putin, l a felicitat spunându i: „Mai mult decât atât, aţi participat ţinând în mâini un portret al tatălui dumneavoastră, un erou victorios. Cred că un lucru foarte important este să asigurăm unitatea în cadrul societăţii, pentru că numai astfel vom putea să ducem la îndeplinire multe proiecte şi programe”.
Putin a răspuns cu căldură. Iar după ce i a spus să pună orice întrebare doreşte, „dl Ziuganov” l a lăudat pe Putin pentru analizele sale realiste ale politicii internaţionale şi a îndemnat şi el la „solidaritate în societate” în contextul luptei împotriva terorismului internaţional. A oferit de asemenea un sfat prietenesc în perspectiva comemorării centenarului revoluţiei din 1917:
Curând va fi centenarul lui Februarie şi centenarul Marelui Octombrie. Din nefericire, şi spre marele nostru regret, există un val de antisovietism şi rusofobie care a distrus URSS ul şi a dat naştere unor mari dispute.
Trebuie să reflectăm asupra acestui lucru şi să semnăm un fel de „pact” între „Albi” şi „Roşii” şi între toate forţele patriotice ale statului, iar asta ne va permite să venim la aceste sărbători ca un popor unit, lucru care s a întâmplat recent cu Crimeea şi Sevastopol, a căror întoarcere a dus la consolidarea societăţii.
Adversari în arena politică, Putin şi Ziuganov au găsit pe moment o cauză comună în patriotismul lor, iar Putin a fost încântat că vechiul său rival îl trata, fie şi numai de această dată, ca pe părintele naţiunii ruseşti.”
