Ziua în care Klaus Iohannis își prinde urechile / ANALIZĂ

Azi, marți trei ceasuri rele, Klaus Iohannis ar trebui să anunțe numele premierului. Apoi să-l lase pe acesta în plata Domnului, pentru a negocia cu partidele și a încropi viitorul guvern. Tot premierul desemnat ar fi și cel care ar urma, folosindu-și întreaga forță de persuasiune, să convingă majoritatea parlamentarilor să voteze. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Pentru că domnul Klaus Iohannis e și el un președinte jucător. După modelul lui Petrov.

Constituția este clară din acest punct de vedere al implicării și neimplicării președintelui statului în dificila operațiune de instalare a unui nou Guvern, după alegerile parlamentare sau după o moțiune de cenzură reușită. Și nu este deloc întâmplătoare lungimea lesei pe care Legea Fundamentală i-o fixează președintelui. Părinții Constituției au știut din capul locului că, până la un punct, președintele trebuie să aibă o marjă de libertate. Iar dincolo de acest punct exercitarea libertății este periculoasă pentru instituția pe care o reprezintă. Sunt parametri pe care îi utilizez pentru a explica derapajul de azi al lui Klaus Iohannis.

Conform Constituției, președintele are obligația să se consulte cu partidele politice. Dacă nu s-ar lămuri după prima rundă, are dreptul să reia consultările. De câte ori vrea. Și să se tot gândească. Iar la sfârșit el desemnează o persoană, pe cine vrea, dacă niciun partid nu deține majoritatea simplă în Parlament, în calitate de candidat de premier. Aici se opresc în mod constituțional atribuțiile președintelui republicii. Dincolo de acest punct este treaba premierului desemnat să negocieze cu ce partide politice dorește și cu câți parlamentari dorește, pentru a forma o echipă, pentru a elabora un program și pentru a convinge majoritatea parlamentarilor să voteze „pentru”. După acest scenariu s-au petrecut aproape toate schimbările de guvern din România. Mai puțin sub Traian Băsescu. Și acum sub Klaus Iohannis. Aceștia au dorit să se dea peste cap de trei ori și să se transforme în președinți jucători. Să-și extindă atribuțiile dincolo de prevederile constituționale Și de aici decurge prestația de astăzi și din perioada următoare a lui Klaus Iohannis. Acesta forțează limitele constituționale și aduce prejudicii instituției pe care o reprezintă. Exact la fel cum a procedat Traian Băsescu. Adică Petrov.

Petrov, alias Traian Băsescu, extrem de prezent în aceste zile pe scena politică, a făcut o afirmație interesantă. Despre soluția imorală. La începutul primului său mandat, când a descoperit voluptatea de a se transforma în președinte jucător, a utilizat o soluție care a fost taxată de către opinia publică drept imorală. L-a desemnat pe Călin Popescu Tăriceanu, reprezentantul PNL, pentru poziția de prim-ministru. Dar a negociat el însuși. Și a găsi o fisură în frontul PSD. Fisura era un partid de nișă, creat de profesorul Dan Voiculescu. Partidul Umanist Român. Și l-a convins pe Voiculescu să sară în barca sa. Acesta a acceptat o nouă alianță politică, de astă dată alături de PNL. La acea dată, nu premierul desemnat și nu PNL au fost jucătorii politici care au asigurat votul parlamentar pentru noul guvern și pentru programul acestuia, ci o singur persoană. Care s-a numit Traian Băsescu. Adică Petrov. Și care, în consecință, și-a arogat și meritul pentru această ispravă. Care a rămas pe veci botezată drept soluția imorală.

Acum Traian Băsescu spune cu subiect și predicat că ceea ce a făcut el a fost floare la ureche pe lângă ce ce încearcă să facă președintele Klaus Iohannis. Și are dreptate. Nu mai vorbim astăzi doar de un partid de nișă, care trebuie extras dintr-o parte și mutat în partea cealaltă. Acum operațiunea pe care Iohannis o întreprinde este mult mai vastă. Mult mai complexă. Și infinit mai imorală. Iohannis și-a suflecat mânecile. Și trebuie să aducă alătri de PNL partide cu obiective bine definite și total diferite în multe privințe. UDMR. PMP. Pro România. ALDE. Și ceea ce este mai interesant și face mai dificilă și mai spectaculoasă aceasă soluție imorală este că o majoritate politică reală nu poate fi realizată decât cu toate aceste partidulețe la un loc, grupate și aliniate lângă PNL. Nu m-am referit la USR în mod deliberat. Pentru că USR votează noul guvern, oricare va fi el. Așteptând cai verzi pe pereți. Adică alegeri anticipate.

Munca lui Klaus Iohannis este sisifică. Extrem de periculoasă. Total neadecvată personajului, care din această perspectivă cel puțin este mult mai bolovănos decâ Petrov. Lipsit de capacitatea de persuasiune. Total inapt din perspectiva artei negocierii.

Vreau să mă fac bine înțeles. Într-o perioadă în care urmează trei runde de alegeri – prezidențiale, locale și parlamentare – România are nevoie nu pur și simplu de un guvern. Care să funcționeze cum vrea Dumnezeu. Ci de un guvern stabil. Chiar dacă mandatul său este limitat la un singur an, acest guvern are obligația să îndeplinească minimum câteva sarcini, pe care în lupa împotriva „ciumei roșii” și le-au asumat partidele din frontul anti-PSD. Un guvern, Guvernul Dăncilă, a fost dat jos apreciindu-se că a fost un guvern rău, care le aducea prejudicii cetățenilor României. Guvernul care urmează deci ar trebui să repare acest rău. Și nu să-l transform într-un rău și mai mare. Prin urmare, noul executiv trebuie să aibă capacitatea de a opera o serie de schimbări și, în același timp, de a nu bloca în niciun fel creșterea constantă în plan economic, pe care guvernul rău a asigurat-o. Iar prima încercare de mare anvergură, primul examen va fi noul buget. Care va trebui elaborat, negociat și votat până la sfârșitul acestui an. Și care ar urma să fie expresia schimbării de macaz politic. Asta înseamnă că viitorul guvern, să spunem guvernul Orban, nu poate fi doar de circumstanță. De conjunctură. Cu picioare de lut din perspectiv legislativă. Consecința este că dacă președintele Klaus Iohannis, care practic l-a dat deoparte pe Ludovic Orban, negociind el însuși ceea ce ar fi urmat să facă premierul desemnat, nu reușește decât să instaleze sub șantajul anticipatelor un guven cu picoare de lut, un guvern castrat din capul locului, atunci tot el va purta întreaga răspundere. Și va suporta consecințele. Iar consecințele nu pot fi percepute altfel de către opinia publică decât ca un dezastru.

Un asemenea dezastru are multiple efecte. Primul și cel mai consistent este că un guvern apreciat drept rău va fi înlocuit cu un guvern și mai rău. Iar cetățenii României vor descoperi repede acest lucru. Și electoratul s-ar putea să basculeze periculos din perspectiva lui Klaus Iohannis și a PNL, care i-a lăsat acestuia în totalitate libertatea de a negocia în numele său. A doua consecință va fi, firește, de natură electorală. Dacă populația României a sancționat la alegerile europarlamentare și la referendum un guvern care a asigurat o creștere economică constantă, una dintre cele mai consistente din Europa, care a mărit veniturile pentru multe categorii socio-profesionale, care a asigurat la timp subvențiile pentru agricultură, care a mărit toate pensiile, ne putem ușor imagina cum va sancționa un guvern care nu va menține acest nivel și care, în plus, nu va fi capabil nici să repare ceea ce, în percepția publică, se consideră că a stricat PSD. În fine, a treia consecință a unui eventual eșec, care ar putea deveni vizibil chiar azi, este că pentru multă vreme instituția prezidențială în sine va fi pusă între paranteze. Ea va fi făcută responsabilă dincolo de persoana trecătoare a lui Klaus Iohannis de o criză politică gravă și prelungită, în care este aruncat statul român și care inevitabil va avea consecințe economice și sociale. Deci va fi subminată însăși încrederea în instituția prezidențială, care este susținută prin votul direct al cetățenilor. Acesta este pericolul real generat de scăparea din lesa constituțională a președintelui Klaus Iohannis.

Un comentariu de Sorin Roșca Stănescu, jurnalist