Premium
Analiză publicată în publicația britanică The Spectator
Pe 7 octombrie, când Hamas a omorât 1.400 de oameni, mă aflam în estul Ucrainei documentându-mă pentru un reportaj despre contraofensiva din vară pentru ziarul Telegraph. Bilanțul atacurilor din Israel care echivalează cu atentatele 9/11 din SUA corespunde cu bilanțul a numai două săptămâni de lupte grele în Donbas. Dar cu toate acestea mi-a fost imediat clar că masacrul comis la 3.000 de mile depărtare va marca o nouă fază în războiul din Ucraina: de acum nu mai avea să fie singura criză internațională solicitând atenția conducătorilor occidentali, conform Rador Radio România.
Până acum, unul dintre lucrurile care au mai ridicat moralul pe aici e sentimentul că întreaga lume încurajează Ucraina și că, în ciuda privațiunilor și vărsării de sânge, va veni și o glorioasă Zi a Victoriei. După 7 octombrie scenariul s-a schimbat. În Europa și America ajutorul financiar pentru Ucraina nu ma pare sigur, mai cu seamă dacă Donald Trump va reveni la Casa Albă la anul. Pe străzile Londrei, protestele care denunță coloniștii malefici vorbesc iarăși despre Israel, nu despre Vladimir Putin și raptul lui teritorial criminal. La Kiev președintele Zelenski se ceartă cu generalii săi pe tema unui ordin de mobilizare vizând 500.000 de noi recruți, în vreme ce la Moscova, care a fost cât pe-aci să treacă printr-un puci abia acum șase luni, controlul lui Putin pare să se fi stabilizat din nou. E ca și cum scenariul ar fi început brusc să fie scris de un propagandist al Kremlinului. Și, mai insultător decât orice, se vorbește acum peste tot despre „eșecul” contraofensivei ucrainene, ca și cum de aici înainte Kievul ar face mai bine să-și ia gândul de la victorie.
Dar nu așa se vorbește despre război în Ucraina - deși există diferența că aici nimeni n-a acordat atât de multă importanță contraofensivei, precum în Vest. Oricât i-ar obseda chestiunea pe unii generali de fotoliu din Vest, nu e tocmai indicat să ridici oricând problema cu generalii autentici de pe front. Întreabă-i cum a decurs „marea sforțare” și-i vei acuza implicit că în ultimele 18 luni doar s-au relaxat. Întreabă-i de ce contraofensiva n-a avut încă o reușită majoră, așa cum a făcut Washingtonul la numai două săptămâni de la pornirea ei, și va suna nu doar ca indicațiile nesolicitate are pasagerului cicălitor din dreapta, ci ca acel copil enervant care întreabă mereu: „N-am ajuns încă?”
În privat, Kievul a știut de la bun început că dacă rușii vor opune rezistență fie și numai cu un nivel elementar de competență (și au făcut-o) atunci campania din vară avea să fie cel mai probabil doar un început. Avea să fie, în esență, un exercițiu sângeros de cercetare în teren, permițându-i Kievului să-și probeze noile arme occidentale și să se lămurească ce funcționează cel mai bine. Iar acele tancuri vor fi din nou în acțiune odată ce va începe sezonul luptelor, în primăvară - dar susținute de data aceasta de avioane F16 donate de SUA, care până atunci ar trebui să devină în sfârșit operaționale.
Despre contraofensivă
Daniel Ridley, un fost soldat britanic care conduce acum Trident Defence Initiative, un program privat de instrucție pentru militarii ucraineni, explică faptul că guvernele occidentale au exagerat cu retorica lor pe tema contraofensivei. Ei credeau că armamentul ultramodern al NATO va răsturna situația de la o zi la alta și s-au posomorât când l-au văzut împotmolit în câmpuri de mine rusești.
„Sincer să fiu, contraofensiva nu a durat de fapt decât câteva săptămâni în vară”, a afirmat el. „E în parte și vina Occidentului: le-a conferit ucrainenilor o falsă încredere în armele-minune vestice, însă acestea sunt mânuite de unități instruite de NATO în care 80% din recruți nu aveau nici un fel de experiență de luptă.”
În realitate mulți soldați ucraineni nici nu consideră că tancurile Leopard și Challenger donate de Occident vor avea un rol atât de crucial. Mulți dintre tanchiștii pe care i-am întâlnit în recenta mea călătorie se aflau tot în tancuri sovietice modernizate T64 - echivalentul militar al Trabantului. Însă erau mulțumiți să rămână cu ceva pe care-l cunoșteau bine, mai degrabă decât să riște să aibă probleme cu echipamente ultramoderne în toiul luptei. „Un tanc nu e decât o mașinărie”, mi-a spus un comandant din Brigada 93, detașată lângă Bahmut. „Ce e important e deprinderea ta de a o folosi, nu cât de modernă este.”
Ei contestă și faptul că războiul ar fi ajuns într-un punct de remiză. E adevărat că în provincia sudică Zaporijjia, principala direcție de atac din vară, liniile ucrainene n-au avansat decât cu vreo 15 kilometri - mult sub cei 70 de kilometri necesari pentru atingerea Mării Azov și izolarea forțelor rusești din Crimeea. Dar atunci când fiecare metru de pământ e apărat cu toată îndârjirea, chiar și aceea e o realizare.
Realitatea nefardată
Însă capitolul la care Ucraina stă într-adevăr mai rău ca Rusia sunt cifrele seci ale muniției de artilerie și trupelor. E improbabil ca UE să reușească să-i livreze Kievului până în primăvară mai mult de jumătate din cantitatea promisă de 1 milion de obuze, chiar și cu angajamentul asumat de a grăbi producția. La o unitate de artilerie de lângă Bahmut dotată cu obuziere britanice mi s-a spus că fuseseră nevoiți să renunțe la ele, fiindcă epuizaseră obuzele de 105 mm. Și chiar dacă bilanțul morților ruși e oribil - 120.000, se aproximează, comparativ cu 70.000 de ucraineni morți -, el n-a produs efectul advers anticipat asupra lui Putin. Bilanțul rușilor morți e deja incomparabil cu cei 15.000 uciși în ocuparea eșuată a Afganistanului, considerată încă demult drept un cui în coșciugul URSS-ului. Însă deocamdată nu a generat o instabilitate socială semnificativă, și cu atât mai puțin vreo contestare a puterii lui Putin.
Din contră, strategia lui Putin pare a fi aceea că Rusia ar trebui să se mândrească cu capacitatea ei de a îndura mai multă suferință decât inamicii, exact așa cum a procedat și URSS când a sacrificat peste 8 milioane de soldați pentru a-l înfrânge pe Hitler. De fapt, cu cât se acumulează morții în tabăra Rusiei, cu atât mai mult Putin va putea propovădui mitul că Rusia retrăiește acum gloria celui de-Al Doilea Război Mondial.
Însă conducătorii occidentali se înșală dacă presupun că Ucraina poate fi pur și simplu presată pentru a negocia pacea. Oricât ar încerca SUA și UE să-l convingă pe Zelenski, orice negociere trebuie să fie aprobată și de populația Ucrainei. Iar ucrainenii deja au luptat, câștigat și pierdut prea mult pentru a mai fi dispuși la compromis, afirmă Alina Frolova, vicepreședinta grupului Centre for Defence Strategies din Kiev.
„Încă nu există vreo disponibilitate pentru negocieri, întrucât nici armata și nici populația nu vor în prezent să-l susțină pe președintele Zelenski în această privință”, mi-a spus ea săptămâna trecută. „Aici [chestiunea - n.trad.] nu se discută acum în cercurile politice serioase, chiar dacă unii precum Trump vorbesc despre acest lucru.”
UE a votat săptămâna trecută să înceapă negocieri de aderare cu Kievul - fiind posibil ca Bruxelles-ul să privească această ofertă ca pe un îndulcitor important în caz că Ucraina ar accepta vreodată să înghită pilula amară a negocierilor cu Moscova. Dar poate că Bruxelles-ul ar face mai bine să se gândească de două ori înainte de a primi în club Ucraina cu o mare parte a populației simțindu-se umilită, furioasă și jefuită de o victorie îndreptățită de Occidentul prea timid.
În definitiv, Ucraina nu ar reprezenta vreo adăugire nesemnificativă la UE. Are aproape 44 de milioane de locuitori (mai mult decât cele 38 ale Poloniei) și ca suprafață echivalează cu România, Ungaria și Cehia luate la un loc. Dat fiind că UE are aproape 500.000 de locuitori, votul Ucrainei ar atârna considerabil de greu, dublat pe deasupra și de o anumită autoritate morală. Nimeni nu le va putea ține prelegeri despre „privilegii” și valori UE, nu după ce s-au dus cu zecile de mii la moarte pentru a apăra tocmai acele valori.
Dar, exact ca Europa după Primul Război Mondial, va fi o primă generație care poartă cicatricile conflictului și care ar putea foarte bine să dea dovadă de volatilitate politică în interiorul UE. Mai bine ar fi să fie primiți ghiftuiți cu roadele victoriei decât înverșunați de gustul amar al înfrângerii.
