Premium
Adevărul despre fuste: ce spune acest articol vestimentar despre femeie?
Midi, mini... fusta se tot lungește sau se scurtează de la începutul secolului XX. Aceste variații în jurul genunchiului anticipează revoluțiile în statutul femeii, arată Rador Radio România într-o analiză, pe care o redăm mai jos.
În 1970, când, după un scurt deceniu de dominație a mini-ului, fusta a revenit sub nivelul genunchiului, un număr mare de tinere au fost nemulțumite. Un articol din New York Times din 25 septembrie 1970 raporta chiar grupuri radicalizate din Statele Unite: SOCK (Save Our Cute Knees), WHIM (Women Happy in Minis), GAMS (Guys-Girls Against More Skirt) sau, în Los Angeles, the Pooff (Conservarea feminității și a finanțelor noastre).
Fusta midi pare a fi „o amenințare serioasă pentru femeile cărora le plac fustele scurte – sau care doresc să aleagă între mai multe lungimi în magazine”, scrie Judy Klemesrud, jurnalista care urmărește mișcarea de protest. Aceasta este organizată în diferite moduri: scrisori deschise, petiții, demonstrații, tăierea sălbatică a fustelor în fața magazinelor universale... Și chiar o plângere depusă la Federal Trade Commission, îndreptată împotriva „bibliei” sectorului modei, Women's Wear Daily.
Cu câteva luni în urmă, proprietarul și redactorul-șef al acesteia, John Fairchild, decisese ca fusta midi să ia locul mini-ului. Influența publicației în industria modei era de așa natură, încât producătorii, cumpărătorii și stiliștii o urmăresc în preferințele lor. Dar nu și clientele, care se organizează singure.
Lungimea fustei reprezintă un subiect sensibil
Tivul a început să se ridice în ajunul Marelui Război, în timpul căruia îmbrăcămintea femeilor a evoluat în sens practic. Fusta a ajuns până la genunchi în perioada anilor 1920, când femeia și-a dezvăluit silueta androgină cu părul scurt, simbol al emancipării. Dar când, în 1928, la Paris, designerii au ales să coboare tivurile, New York Times a relatat opiniile femeilor care considerau această „întoarcere în trecut” „o încercare insidioasă de a le readuce în starea de sclave”, fustele scurte fiind văzute ca simbol al libertății câștigate cu greu.
Accesoriu emblematic al revoluției din anii ’60, mini-ul a fost emancipator, dar a impus noi dictaturi, în primul rând subțirimea. Asemenea unei jachete întoarse pe dos, moda poate fi atât un instrument de eliberare, cât și unul de dominare. „Există fuste și fuste”, scrie istoricul modei Christine Bard în fascinantul ei What Raises the Skirt (Autrement, 2010). Stilul, circumstanțele și perioadele modelor fac ca semnificațiile lor să varieze. Întrucât îmbrăcămintea nu are sens intrinsec, este în mod constant interpretată, clasificată ca interzisă sau licită, etichetată ca feminină sau masculină, judecată provocatoare sau modestă”.
Și invers. La sfârșitul anilor 1980, New York Times a raportat încă o dată rezistența femeilor în fața unui nou trend: cel al mini-ului, din nou brusc pe podiumuri și pe prima pagină a revistelor de specialitate, cu Women's Wear Daily în frunte. „Un număr mare de femei nu-și mai văzuseră genunchii din anii ’60”, scrie jurnalistul, care dă voce femeilor care pretind, din nou (și întotdeauna), libertatea de a-și alege lungimea fustei.
