Premium
Ministrul Educației, Adrian Curaj, a oferit un interviu Hotnews, ca să explice cum va arăta mecanismul de depistare și sancționare a plagiatelor în lucrările doctorale din România. Greu inteligibil cum e, reușim totuși să desprindem trei idei:
- Va fi de acum responsabilitatea Universităților să constate dacă o lucrare de doctorat încalcă regulile elementare ale ”originalității” și să sancționeze asemenea derapaje (probabil, prin retragerea titlului de doctor).
- Comisia de Etică va avea competențe doar în ce privește ”etica științifică”, adică va decide dacă cercetătorii discriminează între ”binele și răul” care ne guvernează viața de zi cu zi.
- CNATDCU, acea comisie care, din ce ne amintim, putea judeca și cazuri de plagiat, nu va mai avea decât competențe de validare a procedurilor care au condus la acordarea titlului de doctor. Altfel spus, se va asigura dacă a fost numărul de profesori cerut de lege în comisie, dacă audierea s-a făcut într-o prezentare deschisă publicului etc.
La prima vedere, pare în regulă să lași la nivelul universităților hotărârea de a-și elimina ”oile negre” din turmă. Dacă cercetătorilor și comunității academice nu le pasă că printre ei sunt oameni care și-au copiat teza de doctorat din alte lucrări științifice, atunci cui ar trebui să-i pese? Dacă ei înșiși nu realizează cât rău le face un plagiat, care ar putea fi descoperit de cineva din exterior (din presă, să zicem, așa cum s-a mai întâmplat) și făcut public, atunci cine ar putea să înțeleagă mai bine pericolul contaminării cu ”răul altuia” și decredibilizării corpului profesional?
Pe de altă parte, mai avem și autonomia universitară. De ce să judece un organism central , așa cum e Ministerul Educației, fapte care se petrec în curtea unor unități academice și care pot fi puse mai ușor în context de cei care sunt mai în temă și direct afectați de aceste fapte?
Mergând pe această logică ideea de ”educație națională”, așa cum tot apare în titulatura ministerului de resort, se duce de râpă. Rămâne doar o vorbă goală.
Educația este un bun public. Toți am căzut de acord, la un moment dat, că e spre binele tuturor să punem banii în comun pentru a avea o națiune mai pregătită să facă față provocărilor de pe piața muncii. Plătim așadar taxe și impozite pentru ca un corp profesional (”educatorii”) să se ocupe de tânara generație (și nu numai) în așa fel încât, la ieșirea din sistem, să avem niște oameni bine pregătiți, cu niște competențe și deprinderi care să-i ajute să se integreze în economia reală. Niciun stat nu consideră că asta este doar o ”afacere privată” a fiecărei familii. Sigur, pot exista școli particulare, universități private, la fel cum există și unități publice de învățământ. Dar chiar și pentru acestea există niște standarde minimale care ne spun ce ”iese” din sistem, adică ce competențe minimale trebuie să dobândească cei care trec prin băncile școlilor, liceelor și facultăților. Că la asta unele unități de învățământ pot adăuga și altele, că vor să insiste mai mult asupra unor competențe, asta deja ține de competiție și adaptabilitate.
Așadar, domnul ministru Curaj pare că nu înțelege foarte clar conceptul de educație națională și de bun public. Pare că omite în ecuația plagiatelor, pe care vrea să o rezolve, un lucru esențial: aceste programe doctorale sunt finanțate și din bani publici. Titlturile de doctor atrag după sine poziții ierarhice și suplimente salariale, în multe cazuri tot în sistemul public și tot din bani publici. Să spui că lași să funcționeze autonomia universitară în materie de respectare a standardelor - iar a nu copia lucrarea de doctorat prin sistemul ”copy-paste” este un STANDARD MINIMAL - înseamnă, pe de o parte, să proclami că Ministerul Educației nu mai are nicio treabă cu Educația și, pe de altă parte, să spui cetățeanului că taxele pe care le plătește și se duc pentru programe doctorale reprezintă niște bani pe care îi verifică doar cei care îi cheltuie.
Dacă lucrurile stau așa, atunci, de mâine, orice român întreprinzător își înființează o Universitate, care primește bani de la stat, și își constituie programe doctorale unde nu are nicio importanță ce scrii în teza finală (poți să te inspiri din alte teze), că tot obții titlul de doctor. Dacă cineva din afară contestă o teză, atunci tu, Univesitatea, faci o comisie și decizi că plângerea este neîntemeiată. Studenții tăi sunt astfel protejați de orice ”ingerință” din afara cercului de inițiați și rămân cu titlul de doctor, profesează pe baza lui și, dacă se află într-un sistem public, primesc și un bonus salarial.
Ceea ce face tehnocratul Curaj este soluția clasică a birocratului care vrea să scape de probleme: le scoate din competența lui.
Adrian Curaj știe prea bine ce cartof fierbinte are în mână cu plagiatul și decide să-l zvârle din mâna lui chiar în mâna celor care l-au ”înfierbântat”, dându-le dreptul acestora să spună, ipocriți: ” de fapt, e rece!”.
S-ar mai putea spune că piața poate regla singură asemenea situații de impostură. De pildă, alte universități să refuze să angajeze un doctor cu teza plagiată, dacă public a fost evident acest lucru, chiar dacă unitatea emitentă a refuzat să recunoască plagiatul. Corect, până la un punct. Așa cum există o Universitate care își face o regulă din a admite plagiatul ca legitim, pot exista trei, cinci, zece. Plagiatorii se pot învârti la nesfârșit în acest sistem de ”complicități”, repet, finanțat din bani publici. Ca să nu punem la socoteală că plagiatorii se pot angaja într-un alt sistem public, unde doctoratul le aduce „gradații” la salariu. Tot din bani publici.
Care ar fi fost soluția la problemă? Ar fi fost extrem de simplă. Indiferent cine analizează un plagiat, primul test pe care trebuie să-l treacă o lucrare de doctorat este cel al ”similitudinii”, așa cum îl și numește domnul Curaj și care poate fi rezolvat de un ...computer. Dacă gradul de similitudine, de comun acord stabilit, este depășit, atunci se retrage titlul de doctor persoanei aflate în culpă.
Să decidă calculatorul, domnule Curaj, că el nu face parte din niciun partid politic și nici din vreo ierarhie militară.
