Acest articol vine ca o reacție la articolul publicat de domnul Florin Grecu, din dorința de a dezbate și clarifica anumite concepte specifice teoriei sistemelor electorale.
Citiți și: Alegeri locale: uninominal versus plurinominal
În primul rând, trebuie să stabilim că uninominalul și plurinominalul nu sunt altceva decât atribute specifice circumscripțiilor electorale și nimic mai mult. În funcție de magnitudinea circumscripției (numărul de mandate atribuite în urma scrutinului) vom putea discuta de uninominal respectiv plurinominal. Pentru a fi mai explicit, am să-i adresez domnului F. Grecu o întrebare: Alegerile parlamentare din toamna anului 2012 s-au desfășurat în colegii uninominale? Teoretic înclinăm să spunem că da. Fiecare partid politic a desemnat câte un candidat, iar cetățenii au validat prin vot unul dintre ei. Cu toate acestea, în București, în colegiul 12 Senat, în urma redistribuirii a fost alocate 3 mandate de senator, atât pentru candidatul USL, cât și pentru cel al ARD dar și pentru PP-DD. Așadar, colegiul a fost unul plurinominal. Pe de altă parte, aceste concepte sunt mai operabile mai mult pentru alegerile parlamentare, nu pentru cele locale, neexistând conceptul de listă plurinominală (o listă prin propria definiție conține mai mulți itemi).
În cazul alegerilor locale, avem față de anul 2012, modificări doar la nivelul alegerii președinților de consilii județene, primarii fiind aleși, pe principiul majorității relative la fel ca și în cazul ultimelor alegeri. Până în anul 2008, prin alegerea în doua tururi de scrutin, se dorea obținerea unei majorități absolute. Până la urmă vom vedea că și în acest caz, partidele politice importante au acționat în funcție de moment, de poziționarea în sondaje, motiv pentru care acum PNL este confuz. (În anul 2015 a susținut în Parlament alegerea primarilor într-un singur tur, iar azi contestă acest tip de scrutin).
Consilierii locali și cei județeni sunt aleși în baza unui sistem de reprezentare proporțională pe listă de partid. Lista de partid, în acest caz este una blocată, iar formațiunea politică are rolul de a ordona candidații, de unde apare și conceptul de loc eligibil.
Excluderea dominației partidelor în această fază a procesului electoral, deși blamată în articolul domnului Grecu, este cvasi-imposibilă în societatea românească actuală. Sistemul cu vot unic transferabil, în care alegătorul are posibilitatea de a ordona candidații în funcție de propriile preferințe este mai degrabă specific alegerilor unde corpul electoral este mic (alegătorii îi cunosc direct pe mulți din cei care candidează), iar cultura politică a cetățenilor este dezvoltată. Pe de altă parte, se observă la nivel legislativ, un grad mare de reticență cu privire la introducerea unor softuri de contabilizare a voturilor. Să ne imaginăm ce ar însemna alegerea consilierilor generali de la nivelul capitalei prin metoda de listă deschisă în absența unor asemenea programe. În situația dată, partidele politice ar fi tentate să propună candidați care se bucură de notorietate și simpatie în rândul publicului (sportivi, jurnaliști) ceea ce ar determina accentuarea fenomenului de deprofesionalizare a acestor funcții.
În privința modului în care este ales președintele Consiliului Județean, ar trebui sa precizăm că legea 70/1991, în baza căreia s-au desfășurat primele alegeri locale din România postcomunistă, stabilea că desemnarea președintelui de consiliu județean se realizează prin vot indirect. Alegerile din 2008, produc o schimbare importantă, în sensul alegerii președinților de consilii județene, într-un singur tur de scrutin, deci prin majoritate relativă. Sistemul a determinat foarte multe critici la acel moment de la faptul că președintele consiliului nu este reprezentativ până la faptul că funcția devine una eminamente politică, motiv pentru care presa ajunge să îi numească pe mulți dintre aceștia baroni locali. Probabil că revenirea la sistemul de alegere anterior anului 2008, s-a realizat tocmai din dorința de a exista în permanență asupra președintelui consiliului județean un sistem de control care să pondereze acțiunile acestuia pe întreaga durata a mandatului, având în vedere că va exista posibilitatea revocării din funcție cu o majoritate calificată.
Cu privire la negocierile preelectorale, acestea sunt lipsite de importanță în cazul scrutinelor cu un singur tur. Competitorii electorali, mai ales cei aflați la limita pragului electoral sunt motivați să-și maximizeze voturile, în vederea unor negocieri postelectorale, în urma cărora să poată obține poziții negociate (cel mai elocvent exemplu fiind viceprimarul). Nu în ultimul rând, nu trebuie să confundăm competitorii electorali cu agenții electorali. Poate ca o figură de stil, am putea accepta că persoana care candidează pentru funcția de primar, este agent electoral pentru lista de consilieri, motiv pentru care în general se află și pe prima poziție, încercând să transfere cât mai mult din propriul capital electoral, dar asta repet, poate fi acceptată doar ca o figură de stil.
Toate aceste schimbări, neînțelegeri și reveniri se produc din păcate din cauza unui legislativ (clasă politică) incapabil să surprindă atât realitățile prezente cât și evoluțiile viitoare. Până în momentul în care nu vom stabili dacă avem nevoie de regiuni și ce rol au guvernatorii, câte comune trebuie să existe, dacă județele mai sunt necesare, sau dacă dezvoltarea Bucureștiului este împiedicata de existența sectoarelor, nu vom putea ști nici care este cea mai bună formulă de scrutin. Clasa politică românească, până nu va răspunde la acest gen de întrebări, nu va putea creiona un sistem electoral autentic, mulat pe specificul societății și al instituțiilor din România.
Adrian V.
Comentează