Decizia Curții Constituționale (CCR) din 20 octombrie 2025, care a declarat neconstituțională în ansamblu reforma pensiilor magistraților, ține strict de formă. Guvernul a trimis proiectul fără să aștepte termenul de 30 de zile pentru avizul CSM, cerut de lege pentru actele ce privesc autoritatea judecătorească. Nu s-a judecat „pe bani” și nici pe oportunitate, Curtea a sancționat nerespectarea unor garanții procedurale minime care condiționează valabilitatea procesului legislativ.
În România, Consiliul Superior al Magistraturii are, prin lege, atribuția de a aviza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești. Aceasta nu e o „cutumă” volatilă, ci o obligație juridică pozitivă, iar omiterea ei transformă întreaga procedură într-o țintă legitimă a 2
Pe acest fundal, textul profesorului Valeriu M. Ciucă, fost judecător european, publicat pe Facebook (detalii AICI!), afirmă că „nicio curte constituțională din lume” nu ar invoca asemenea vicii. Aceasta e prima eroare factuală masivă. Există jurisprudență europeană bogată care invalidează legi exclusiv pentru defecte de procedură, iar exemplele celebre sunt ușor verificabile. A susține contrariul înseamnă a cere publicului să ignore un raft de hotărâri.
Procedura nu este un moft, e parte din drept
De aici decurge și eroarea de logică repetată în text: opoziția falsă între „procedură” și „dreptate”. Procedura nu este o piedică birocratică pusă în calea echității, ci tocmai forma instituțională prin care statul de drept garantează că decizia rezultă dintr-un proces legitim și controlabil. A „sări” peste un aviz obligatoriu sau peste termenele de consultare înseamnă a altera însuși câmpul de joc, nu a „tăia hârtii”. Curțile nu fac „cenzura grefelor”; ele păzesc regulile prin care puterea publică se exercită cu respect pentru Constituție.
Expresii precum „Aquila non capit musca” sau reducerea judecății la „fluturași de salariu” sunt doar figuri de stil care substituie demonstrației juridice indignarea retorică. Ele nu răspund la întrebarea simplă: era sau nu era necesar avizul CSM, iar termenul legal fusese ori nu fusese respectat? Răspunsul, în documente, este afirmativ la prima și negativ la a doua întrebare. Într-un stat de drept, astfel de încălcări nu pot fi cosmetizate prin elanuri sofistice.
Al doilea fals factologic al textului este susținerea că „nicăieri în lume” curțile constituționale nu se ocupă de salarii și pensii. În ultimii ani, Consiliul Constituțional francez a controlat reforma pensiilor din 2023; în Italia, Curtea Constituțională a anulat în 2015 blocarea indexării; în Portugalia, Curtea a tăiat repetat din legile bugetare de austeritate care loveau pensii și salarii. Așadar, nu doar că „se ocupă”, dar o fac cu unelte fine, calibrate pe drepturi, proporționalitate și procedură.
Când „antepronunțarea” nu scutește procedura
Un alt pasaj problematic afirmă că „este nulă cererea dinainte refuzată”, sugerând că, dacă CSM ar fi critic, solicitarea avizului devine inutilă. Aceasta este o non-sequitur juridică. Chiar un aviz negativ este o piesă necesară în procesul de legiferare, nu un prag de oportunism; lipsa lui nu se repară prin presupunerea rezultatului. Regulile de consultare nu sunt „ornamente”, ci condiții de validitate care servesc participării instituționale și transparenței. În mod similar, chemarea Curții să „se declare necompetentă” pentru că subiectul ar fi „sensibil” confundă mecanismele recuzării individuale cu abdicarea instituțională: curțile nu pot să-și suspende mandatul când miza e socială sau bugetară.
Textul alunecă apoi spre o generalizare despre statutul judecătorilor („nu sunt sindicalizați nicăieri” și „nu pot reclama interese personale”), care ignoră realitățile europene. În numeroase sisteme există asociații profesionale puternice ale magistraților, cu rol de reprezentare și dialog social; uneori există chiar regimuri de negociere colectivă pentru condiții de muncă, cu restricții firești pe grevă.
De la hiperbole la erori verificabile
Când autorul scrie că „nicio curte nu s-ar coborî” la astfel de chestiuni, el ignoră nu doar practica europeană descrisă mai sus, ci și dinamica concretă a reformelor recente, de la Paris la Lisabona. Reforma franceză a pensiilor a fost nu doar controlată de Consiliul Constituțional, ci a produs o dezbatere instituțională și socială continuă, exact genul de fricțiune care justifică prezența controlului de constituționalitate în materii cu impact masiv. A fotografia astfel de intervenții ca „neacceptabile” în democrații consolidate falsifică tabloul.
Tot astfel, afirmația că „toate curțile, ne varietur” ar refuza să anuleze o lege pentru vicii extrinseci este spulberată de cazuri-școală. Hotărârea BVerfG din 2002 a arătat că un vot land chiar și „aproape” unitar este totuși nevalid dacă nu respectă litera Constituției, iar Curtea Constituțională a Cehiei a cenzurat folosirea abuzivă a procedurii de urgență. Aceste repere nu sunt exotice; ele constituie consolidarea europeană a unei teze simple: întâi forma, pentru ca fondul să fie credibil.
În fine, deplasarea temei spre „noblețe” și „regalitate” e un artificiu retoric care ocolește chestiunea verificabilă: s-a respectat sau nu cadrul procedural? Curtea a răspuns limpede, iar acest răspuns nu consacră „aristocrația” magistraților, ci reamintește Guvernului și Parlamentului că regulile jocului sunt obligatorii mai ales când subiectul e „fierbinte”. În democrații, legitimitatea substanței trece prin legitimitatea procedurii, nu invers.
Concluzie: un rechizitoriu retoric, fragil la probă
Analizat la rece, textul lui Valeriu M. Ciucă se sprijină pe două mari neadevăruri: că „procedura” n-ar justifica anularea unei legi și că „nicăieri” curțile nu se ocupă de pensii și salarii. Ambele sunt infirmate de jurisprudență notorie în Germania, Cehia, Franța, Italia sau Portugalia, iar în plan intern obligația de aviz CSM este pozitiv stabilită prin lege. A ridica retorica deasupra faptelor nu schimbă rezultatul: Curtea a sancționat o încălcare clară a regulilor jocului.
Dacă legiuitorul vrea aceeași soluție de fond, drumul e deschis și scurt - reia procedura, solicită avizul, respectă termenele și readoptă proiectul. Între timp, e util să recitim clasicul precept constituțional european: atunci când sunt în joc drepturi mari și bani mulți, nu micșorezi exigențele procedurale; le crești. Numai așa forma încetează să fie „musca” din metaforă și redevine condiția de posibilitate a oricărei dreptăți care se respectă.
Comentează