DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Argumente explozive sesizarea trimisă de CSM la CCR: Ana Birchall, 'ingerinţă gravă în activitatea procurorilor' în dosarul Caracal

Inquam Photos / Octav Ganea
Ana Birchall

Președintele CSM, Lia Savonea, a trimis Curții Constituționale cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între ministrul Justiției, Ana Birchall, și Consiliul. Printre altele, Ana Birchall este acuzată că a generat un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiţiei şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, constând în ingerinţa gravă a ministrului justiţiei în activitatea de urmărire penală desfășurată de procurori în cazul Caracal.

Concret, Ana Birchall este acuzată că, printr-o acţiune contrară legii, a comunicat familiei Măceşanu rezultatele analizei ADN, pe data de 2 august, deşi nu avea cum să ia cunoştinţă în mod legal de aceste informaţii.

Cererea integrală poate fi consultată aici!

"În interpretarea definiţiei date de Decizia nr. 53/2005 a Curţii Constituţionale conflictului juridic de natură constituţională între autorităţi, se poate observa că acesteia i se circumscrie şi ipoteza în care una dintre puteri își atribuie puterile, atribuţiile sau competenţele altei autorități, fără a avea o abilitare constituțională efectivă. Aceste aspecte au fost reiterate în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 şi în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019.

Or, tocmai acestei ipoteze i se circumscrie imixtiunea ministrului justiţiei în activitatea desfășurată de procurori în cauze concrete.

În ancheta penală desfăşurată în cazul „Caracal”, ministrul justiţiei, Ana Birchall, a comunicat familiei unei victime informaţii referitoare la conţinutul unor probe administrate în cauză. Astfel, la data de 2 august 2019, ministrul justitiei a contactat telefonic familia Alexandrei Măceşanu, comunicându-i faptul că rezultatele testelor genetice atestă că rămaşiţele şi cenuşa găsite în casa persoanei cercetate în cauză indică ADN-ul tinerei.

Trebuie menţionat că datele respective nu fuseseră comunicate familiei victimei de către organele de urmărire penală, singurele abilitate potrivit Codului de procedură penală să efectueze asemenea acte, şi nici nu fuseseră făcute publice, ancheta penală fiind în derulare.

Ulterior, ministrul justiţiei a confirmat public faptul că a luat legătura cu familia victimei şi a comunicat datele respective, susţinând că nu este vorba de o informaţie confidenţială din cadrul urmăririi penale şi că a acţionat astfel dintr-o obligaţie morală, umană.

Or, această acţiune a ministrului justiţiei constituie o veritabilă imixtiune în activitatea procurorilor care efectuează urmărirea penală în cazul menţionat, cu încălcarea limitelor autorităţii conferite de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

Potrivit acestor dispoziţii, „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.”

Dispoziții similare se regăsesc și în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 62 alin. (2) prevăzând că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.”

Autoritatea ministrului justiției, la care se referă atât textul constituțional, cât și legislația infraconstituțională nu poate viza, însă, exercitarea atribuțiilor specifice în activitatea desfășurată în cauzele concrete.

Astfel, dispozițiile art. 69 din legea mai sus menționată prevăd că, atunci când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ministrul justiției exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei.

Vezi şi: 'CV' de procuror-şef european: Lista abuzurilor comise de DNA, sub conducerea lui Kovesi, asupra magistraţilor din toată ţara/ DOCUMENT

Obiectul acestui control este strict delimitat, constând în „verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.”

Ministrul justiţiei mai este abilitat să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, „informări asupra activităţii parchetelor” şi „să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.”

În acelaşi timp, dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.”

Totodată, conform prevederilor art. 67 alin. (2) din aceeași lege, „procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a concluziilor.

Întinderea și conținutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției” din cuprinsul art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală au fost analizate de Curtea Constituțională, relevante, sub acest aspect, fiind cele reținute în Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 7 iunie 2018 (a se vedea par. 80, 87, 92 și 93).

Astfel, cu titlu preliminar, instanța de contencios constituțional a reţinut „sistemele de justiţie penală variază în Europa şi sunt ancorate în cultura juridică diferită a acestora, fără să existe un model uniform pentru toate statele, iar Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei permite o pluralitate de modele, inclusiv modele în care ministerul public este parte sau în subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de la Veneţia a subliniat că independenţa sau autonomia Ministerului Public nu este într-atât de categorică prin natura sa precum cea a instanţelor judecătoreşti. Sistemele în care Ministerul Public este în subordinea sau parte a Guvernului sunt conforme cu standardele europene, cu condiţia existenţei unor măsuri efective de natură a garanta independenţa sau autonomia Ministerului Public şi nonintervenţia Guvernului în cauze concrete/individuale [a se vedea Avizul nr. 892/2017 privind Legea referitoare la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a fost modificată, adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 113-a sa reuniune plenară din 8 - 9 decembrie 2017, paragrafele 27 şi 28, Avizul comun nr. 791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Republica Moldova, întocmit de Comisia de la Veneţia, Direcţia drepturilor omului din cadrul Direcţiei generale pentru drepturile omului şi statul de drept a Consiliului Europei şi de Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 102-a sa reuniune plenară din 20 - 21 martie 2015, paragraful 28, precum şi Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului judiciar, Partea a II-a: Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenară din 17 - 18 decembrie 2010, paragraful 7].”

Cu privire la sintagma analizată, Curtea Constituțională a făcut trimitere la Decizia sa nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, par. 62, prin care a statuat că „autoritatea pe care ministrul justiției o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care să îi permită menținerea unei echidistanțe față de activitatea puterii legiuitoare și executive [a se vedea în acest sens Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 168].

Curtea a mai reținut că activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiției, acestea fiind două probleme distincte. De aceea, în activitatea judiciară, „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege” [art. 64 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Veneția a apreciat că aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existența unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceștia își menține libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care să fie la discreția opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu toate acestea, în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent [Avizul Comisiei de la Veneția nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, paragraful 62]. Acesta este și sensul Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că una dintre componentele independenței justiției este cea instituțională, care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime, aspect care justifică acordarea pensiilor de serviciu și procurorilor.

De asemenea, Curtea a subliniat că actele procurorului în situații individuale/concrete ale activității sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiției, ci procurorului ierarhic superior sau instanței judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiției nu vizează și se delimitează de această ipoteză.

Aşadar, ministrul justiţiei, Ana Birchall, nu putea să afle informaţiile cuprinse într-o probă administrată în faza de urmărire penală, fază eminamente nepublică potrivit legii, sub nicio raţiune şi nu putea comunica în locul organului de urmărire penală competent respectivele informaţii decât forţând şi depăşindu-şi prerogativele care-i sunt conferite legal în calitate de ministru,  făcând o ingerinţă gravă în justiţie.

Totodată, din perspectiva normei constituţionale în raport de care solicităm constatarea conflictului juridic de natură constituţională, respectiv art. 132 alin. (1), ce conferă o autoritate proprie ministrului justiţiei, apreciem că parte în conflict este chiar ministrul justiţiei, Ana Birchall, iar nu Ministerul Justiţiei.

În acest sens, sunt relevante cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte.

Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a reținut că autoritatea ministrului justiției, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 132 alin. (1) din Constituție, nu se exercită în raport cu programul de guvernare, neavând nicio contingență cu acesta, ci reprezintă o expresie a unui raport specific de putere care vizează activitatea desfășurată de procurori.

Autoritatea ministrului justiției asupra activității desfășurate de procurori, deși lato sensu reflectă o chestiune de politică internă, ca expresie a suveranității naționale, nu se încadrează în conținutul normativ al art. 102 alin. (1) din Constituție. De asemenea, autoritatea ministrului justiției nu vizează conducerea generală a administrației publice, ci raporturile specifice dintre un organ al administrației publice centrale și Ministerul Public, entitate care nu face parte din puterea sau autoritatea executivă.

În acest context, prin prisma celor anterior expuse, Curtea a constatat că ministrul justiției poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională atât ca reprezentant al ministerului pe care îl conduce pentru aspecte ce vizează competența generală a Guvernului, cât și distinct, în măsura în care există reglementată în sarcina sa o atribuție/competență constituțională specială și expresă, care nu are legătură cu competența generală a Guvernului, precum în cazul de față. Așadar, autoritatea ministrului justiției asupra activității desfășurate de către procurori este o atribuție/competență proprie acestuia, și nu o atribuție/competență constituțională proprie a Guvernului. Faptul că, pentru actele ministrului justiției, Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului nu înseamnă că ministrul justiției exercită o competență specifică Guvernului, ci reprezintă un aspect al controlului parlamentar asupra Guvernului. Prin urmare, ministrul justiției, în temeiul art. 132 alin. (1) din Constituție, își exercită o atribuție proprie în procesul de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, ceea ce duce la concluzia irefragabilă că ministrul justiției este parte în acest conflict, și nu Guvernul sau Ministerul Justiției", se arată în cererea CSM.


ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.