Fostul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, analizează relația României cu SUA, după retragerea a jumătate din efectivele americane din țară. Aurescu spune că anularea alegerilor sau alte acțiuni de acest tip nu au fost înțelese corect de SUA.
Iată ce scrie Aurescu pe blogul lui Adrian Năstase
„Am finalizat acest text pe 9 noiembrie, atunci când s-au împlinit doi ani de la alegerea mea ca judecător al Curții Internaționale de Justiție a ONU, cu votul a 117 state în Adunarea Generală și 9 în Consiliul de Securitate, pentru un mandat de 9 ani. După aproape doi ani de la începutul acestui mandat pot spune că este pasionant să constat că instanța de la Haga se află în centrul atenției comunității internaționale mai mult ca niciodată, tot mai multe state cerând soluționarea diferendelor lor la Curtea Mondială, care astfel are pe masa sa cel mai mare număr de cazuri din toată istoria ei de aproape 80 de ani (pe care îi va împlini în 2026). Sunt convins că până la finalul mandatului meu la Curte importanța acesteia se va consolida și mai mult, mai ales în contextul unor relații internaționale tot mai turbulente, dinamice și impredictibile.
România are situații sensibile în relație cu SUA
În același timp, în acest context complicat, ca fost ministru de Externe și diplomat care s-a ocupat mulți ani de dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu SUA, m-am simțit obligat să împărtășesc câteva reflecții. În mai puțin de un an, România s‑a confruntat cu câteva situații sensibile în relația cu Statele Unite – un parteneriat strategic care reprezintă (alături de UE și NATO) un pilon fundamental de securitate, dezvoltare și stabilitate pentru țara noastră. Acestea au fost generate de contexte interne și realități geopolitice în schimbare. Nu m-aș grăbi să vorbesc despre eșecuri, ci despre o etapă complexă de recalibrare, în care poate că unele decizii ale României, corecte în logica internă, nu au fost explicate suficient sau în timp util, adică sincronizate strategic cu partenerii noștri americani, iar alte decizii – ale Statelor Unite – poate că nu au fost intuite corect sau la timp pentru a lua măsuri de corectare și adaptare. În prima categorie intră anularea alegerilor prezidențiale, în a doua revocarea deciziei Administrației anterioare de admitere în programul Visa Waiver, respectiv decizia privind recalibrarea posturii militare americane din România. În toate aceste cazuri, se impun câteva concluzii. Pentru prima categorie: deciziile mari trebuie comunicate marilor parteneri convingător, transparent, anticipat, pe canalul adecvat și dedicat (informarea din mass-media nu e suficientă). Nu e suficient să ai dreptate; trebuie să fii înțeles. Pentru a doua: în diplomație, calendarul trebuie gândit și implementat strategic și politic, anticipând toate scenariile de evoluție. În plus, în relația cu Washingtonul, inițiativa permanentă este regulă, nu opțiune. Mai mult, dincolo de anticipare în sine, este vorba despre o (auto)testare a capacității noastre de a rămâne relevanți strategic (ea s-ar fi impus oricum la începutul unei noi Administrații).
România nu trebuia să stea pasivă la vestea mutării trupelor
Când Statele Unite intenționează să își redistribuie resursele militare la nivel global (și ne și spun asta în avans), statele care se poziționează proactiv, demonstrându-și valoarea strategică, sunt cele care consolidează parteneriatul și rămân în zona asociată deciziei, nu doar în așteptarea ei. România trebuie să fie mereu în acel cerc. E esențial să privim acest context cu maturitate: nu suntem într-un punct de ruptură a relației cu SUA, ci într-unul de responsabilitate față de aceasta. Avem obligația nu de a dramatiza, ci de a înțelege și de a corecta. Premisa acestei obligații: România are instituții solide, un curs strategic clar și o relație cu Statele Unite construită nu pe simpatii conjuncturale, ci pe interese comune, încredere reciprocă și rezultate. Nu vorbesc teoretic, ci din practică (și din una cu reușite): – așa a fost finalizat și pus în aplicare documentul politic principal pe care se bazează Parteneriatul Strategic cu SUA în acest moment – pe care l-am negociat în numele României – adică Declarația Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul 21 între România și SUA din 13 septembrie 2011, primul document politic bilateral care consemnează Parteneriatul Strategic; și o face în detaliu, pe toate dimensiunile sale. Documentul se referă, printre altele, și la angajamentul SUA de a desfășura forțe militare în mod periodic: „România și Statele Unite cooperează, de asemenea, pe scară largă și cu succes în domeniul securității, inclusiv prin intermediul Task Force Est, permițând Comandamentului European al SUA și componentelor sale să se desfășoare periodic în România pentru a lucra cu partenerii români.” – așa a fost finalizat și pus în aplicare Acordul privind scutul antirachetă de la Deveselu din 13 septembrie 2011 – pentru care de asemenea am fost negociator-șef din partea României. Prin acesta, baza Deveselu a devenit operațională în 2016, devenind astfel prima și unica (pentru mult timp) bază permanentă a SUA (și NATO) de pe Flancul Estic (prin Facilitatea antirachetă americană inclusă în baza românească de la Deveselu).
Operaționalizarea sistemului Aegis Ashore nu a fost doar un proiect militar
A fost dovada că România știe să ofere soluții strategice, să construiască infrastructură critică și să își îndeplinească angajamentele la milimetru. În diplomație, încrederea se câștigă în ani – iar acel proiect a fixat România pe harta apărării occidentale inclusiv prin contribuția esențială la apărarea antirachetă a NATO. – așa a fost realizat dialogul politic la vârf, inclusiv vizitele președintelui Iohannis la Casa Albă în 2017 și 2019, în primul mandat al președintelui Trump. În calitate de consilier prezidențial pentru politică externă la acele momente, știu foarte bine miza acestor întâlniri, ce s-a obținut și efortul din spate. Menționez doar două lucruri: (1) vizita din 2017 a fost ocazia ca președintele Trump să exprime ferm, fără echivoc și pentru prima oară angajamentul Administrației sale pentru articolul V privind apărarea colectivă al Tratatului NATO; (2) în 2019 încheiam, după negocieri complexe în care am fost implicat, Declarația Comună a celor doi președinți care completa Declarația Comună din 2011 și care consolida printre altele dimensiunea de securitate energetică a Parteneriatului Strategic (pe dimensiunea de energie nucleară civilă). Tot în acest document se mai spune, important, și că „Statele Unite își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a deveni eligibilă pentru intrarea în Programul Visa Waiver în conformitate cu cerințele legislației SUA.” – așa am reușit să construiesc relații personale apropiate cu secretarii de stat americani din Administrațiile americane, Mike Pompeo (Administrația Trump) – pe care l-am vizitat la Washington în octombrie 2020, când am avut ocazia să salut planurile SUA de creștere a prezenței militare în România și să discut multe alte elemente esențiale ale parteneriatului, respectiv Antony Blinken (Administrația Biden), acesta din urmă vizitând la invitația mea Bucureștiul în 2022, după vizita mea din 2021 de la Washington — prima vizită a unui Secretar de Stat american în România după 2006. Cu cel din urmă am lucrat apropiat la Strategia de securitate a SUA pentru Marea Neagră, contribuțiile pe acest subiect pe care le-am trimis succesiv fiind extrem de apreciate, personal, de secretarul de stat al SUA. Aceste vizite la diverse niveluri au prilejuit și multe alte contacte – cu membri ai Congresului, cu responsabili din Pentagon și din comunitatea think-tank-urilor de securitate, pentru a pune România în poziția unui furnizor de securitate, nu a unui solicitant de protecție. Vizitele nu au fost simple momente protocolare, ci momente de resetare strategică — în care România a fost profilată ca cel mai stabil, credibil și predictibil aliat al SUA la Marea Neagră.
România era considerată cel mai stabil partener
Au fost și momente de anticipare și investiție tactică: actualul secretar de stat al SUA, Marco Rubio, era decorat cu „Steaua României” în grad de comandor de către președintele României cu ocazia vizitei la Washington din 2017. – așa am reușit construirea de relații directe cu consilierii de securitate națională americani, pe teme relevante pentru securitatea României.xvi Un canal direct, constant și profesionist ce a permis un dialog real despre dosarele critice ale NATO, Flancul Estic, securitate energetică și cibernetică, reziliență democratică. Aceste discuții nu au fost decorative; ele au influențat decizii. – așa am obținut găzduirea ministerialei de externe NATO în 2023, care a transformat pentru câteva zile Bucureștiul în centrul diplomației euroatlantice, împreună cu alte reuniuni de înalt nivel, precum Reuniunea Liderilor de la Munchen, și prima și unica până acum reuniune G7 de pe teritoriul României și la care România a fost reprezentată pentru prima dată, de mine, în calitate de ministru de externe. Toate acestea nu se puteau face fără acordul și susținerea prealabile al SUA. – așa a fost obținută invitarea României, ca partener de încredere, la nivel de președinte în formate restrânse de consultare la cel mai înalt nivel cu SUA și aliații occidentali înainte și după începutul războiului dintre Rusia și Ucraina. Un semn clar că am fost văzuți ca actor responsabil, informat, relevant. Astfel de locuri la masă se câștigă numai prin efort constant. Am construit încredere prin luciditate, seriozitate, competență și abilitatea de a genera soluții. Și printr-o comunicare consistentă pe canalele directe relevante – de exemplu, toți aliații (mai ales SUA) au știut la timp și în detaliu contribuția României la sprijinirea Ucrainei. Ce trebuie făcut acum: – derularea unui dialog politic constant cu obiective clare și calendar ferm, dar și monitorizare continuă și fină a tuturor semnalelor Administrației; – construirea de relații personale solide, de încredere, cu decidenții americani și cercul lor; – reluarea demersurilor României de factor activ, atât conceptual, cât și pe teren, în arhitectura de securitate transatlantică, dincolo de calitatea de beneficiar de prezență militară aliată; așadar, recalibrarea contribuției noastre ca nod și actor de securitate în regiunea Mării Negre — militar, informațional, energetic, cibernetic, dar și acolo unde, sau pe temele care contează pentru SUA la nivel global; printre altele, recalibrarea inițiativei româno-polone de securitate București 9 (B9) – care grupează toți aliații de pe Flancul Estic, a trilateralelor România-Polonia-Turcia și România-Ucraina-R. Moldova; – proiectarea unei arhitecturi economice bilaterale modernizate, cu obiectivul atragerii constante de proiecte americane majore în energie, tech și apărare; reluarea implicării în proiecte de interes pentru prima Administrație Trump, ca Inițiativa celor 3 Mări, la dezvoltarea și maturizarea căreia contribuția României a fost substanțială și apreciată de Washington; – un rol proactiv în reconstrucția Ucrainei, pentru a fructifica eforturile deja consistente în interconectarea celor două state și poziția relevantă a României; – o strategie de abordare anticipativă în raport cu Administrația americană, dar și continuarea dialogului bipartizan; – reconstrucția încrederii și claritate strategică în comunicare, astfel încât deciziile noastre interne să fie înțelese și susținute – pentru asta este utilă crearea unei platforme de comunicare strategică comună România–SUA, pentru a evita neînțelegerile și a crește transparența.
Parteneriatul strategic româno‑american este un proiect național pe termen lung
E o investiție națională, un capital strategic câștigat în aproape trei decenii de consecvență. Acest capital trebuie protejat, extins și modernizat. Relația cu Statele Unite trebuie reluată în parametrii pe care chiar noi i-am construit – cu ambiție, respect reciproc, predictibilitate și curajul de a propune, proactiv, soluții. România poate face asta. România își recapătă locul în acest proiect nu prin comportament post factum (după ce decizia a fost luată și aplicată), ci prin viziune și preluarea inițiativei. Așa cum am spus și la început, în relația cu SUA contează printre altele două lucruri esențiale — credibilitatea și inițiativa. Când ești un partener care vine cu propuneri concrete, cu opțiuni, cu capacitate reală de implementare, nu ești doar un actor regional, ci ești un aliat strategic. Am avut relații solide și consecvente atât cu administrațiile republicane, cât și cu cele democrate (nu puțini oameni de valoare din diverse instituții românești au lucrat la asta), pentru că există un adevăr simplu: indiferent cine conduce Statele Unite, obiectivul fundamental rămâne prosperitatea și securitatea poporului american. Iar România a fost un partener respectat pentru că a demonstrat că poate contribui la acest obiectiv, proiectând securitate, stabilitate și predictibilitate în regiunea Mării Negre (și nu doar) – și reușind astfel să-și realizeze adecvat propriile obiective naționale de securitate și prosperitate. Opiniile exprimate sunt strict personale”.
Comentează