În spațiul public se discută, în aceste zile, cu o gravitate aproape apocaliptică despre faptul că patru judecători ai Curții Constituționale a României ar fi „boicotat” deliberările asupra legii privind pensiile magistraților. Se vorbește despre „blocaj instituțional”, despre „sabotaj” și, mai nou, despre o presupusă implicare politică a PSD, deși până în prezent nu a fost adusă nicio probă concretă în acest sens. Tonul este moralizator, vehement și acuzator.
Boicotul selectiv: când e „act de curaj” și când devine „atac la statul de drept”
Această indignare ar părea legitimă dacă nu ar fi profund selectivă. România nu se află în fața primei situații în care o instituție-cheie este blocată prin neasigurarea cvorumului. Dimpotrivă, istoria recentă arată că astfel de „operațiuni de blocaj” au mai existat, au fost de durată și au fost chiar aplaudate public de aceiași actori politici care astăzi cer capete.
Cel mai elocvent exemplu este cel din 2019, când Consiliul Superior al Magistraturii a fost paralizat timp de luni de zile prin boicotarea repetată a ședințelor de plen în care urma să fie validată numirea Adina Florea la conducerea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție.
CSM 2019: boicotul „bun”, necesar și lăudat
În vara și toamna anului 2019, șapte membri ai CSM au refuzat sistematic să participe la ședințele de plen, blocând cvorumul necesar funcționării instituției. Rezultatul a fost anularea sau amânarea succesivă a nu mai puțin de șapte ședințe. Nu a fost un accident, nu a fost o problemă de calendar, ci o strategie asumată de blocare.
La acel moment, reacția politică a fost cu totul diferită de cea de azi. Uniunea Salvați România și Partidul Național Liberal au salutat explicit sau implicit acest boicot, considerându-l un instrument legitim pentru a împiedica consolidarea SIIJ, instituție pe care o doreau desființată. Blocarea funcționării CSM nu era prezentată ca o deraiere de la regulile statului de drept, ci ca o formă de „rezistență” instituțională.
În presa apropiată acestor formațiuni politice, boicotul era descris ca o dovadă de responsabilitate, iar membrii CSM care refuzau ședințele erau portretizați ca apărători ai justiției. Finalul a confirmat eficiența tacticii: după luni de presiune și blocaj, Adina Florea s-a retras, iar obiectivul politic (slăbirea și delegitimarea SIIJ) a fost atins.
CCR 2025: același mecanism, alt verdict moral
Astăzi, același tip de instrument procedural este utilizat de patru judecători ai CCR, într-un context diferit, dar la fel de sensibil. Miza nu mai este o numire, ci o lege cu impact major asupra statutului magistraților, adoptată într-un ritm accelerat și cu evidente presiuni politice și bugetare. Judecătorii care au refuzat să asigure cvorumul nu au făcut decât să folosească o pârghie legală pentru a forța timp de reflecție și deliberare reală.
De această dată însă, reacția politică este inversată. USR și PNL vorbesc despre „atac la CCR”, despre „blocaj inadmisibil” și despre o presupusă conspirație politică, deși nu există dovezi că decizia judecătorilor ar fi fost coordonată de vreun partid. Ceea ce în 2019 era „curaj”, în 2025 devine „derapaj”.
Diferența reală nu este una de principiu, ci de rezultat politic dorit. Atunci, boicotul servea obiectivului desființării SIIJ, deci era acceptabil. Acum, boicotul împiedică o reformă grăbită care ar echivala cu o desființare de facto a pensiilor magistraților, deci este condamnat.
În realitate, problema nu este boicotul ca instrument, ci ipocrizia cu care este judecat. Iar această ipocrizie spune mai multe despre cei care strigă astăzi decât despre judecătorii care, ieri sau azi, au refuzat să joace rolul de figurant într-un scenariu deja scris.
Comentează