USR se prezintă solemn, pe propriul site, ca „partid liberal, centru-dreapta modern”, afiliat la familia Renew Europe. În teorie, asta înseamnă pro-piață, libertăți individuale, stat suplu, responsabilitate fiscală și un parteneriat corect cu mediul privat. În practică, însă, simpatia publică a USR Tineret pentru Zohran Mamdani — noul primar al New York-ului, autodefinit „democratic socialist”, cu poziții radicale privind economia orașului și cu un dosar problematic în raport cu Israelul — zgârie finisajul liberal și dezvăluie o fisură de identitate.
Nu vorbim despre un social-democrat cumințel. Mamdani a făcut din „înghețarea chiriilor”, „autobuze gratuite”, „magazine alimentare ale orașului”, creșteri agresive de taxe pentru companii și „cei 1%” embleme de program, adică un mix intervenționist care, extrapolat la scară națională, seamănă mai mult cu o economie administrată decât cu piața liberă. Asta e platforma de campanie, afișată, asumată, repetată. Când dai „like” la așa ceva, nu dai doar unei unei fotografii reușite, ci unui proiect de remodelare a societății în cheie etatistă.
În plus, Mamdani a susținut explicit BDS — campania de boicot împotriva Israelului — și a promovat în Albany inițiativa „Not On Our Dime”, menită să lovească în facilitățile pentru ONG-uri americane care sprijină așezările din Cisiordania. Pentru o parte semnificativă a comunității evreiești, acestea nu sunt gesturi neutre, ci semnale roșii. Disputa nu e academică, ci a produs rupturi vizibile în electoratul evreiesc din New York și a stârnit reacții puternice în presa americană, care fie că îl absolvă de vină, fie că îl acuză de ostilitate față de Israel.
Când o organizație de tineret a unui partid care se proclamă „centru-dreapta” aplaudă o figură politică ce împinge fereastra Overton către municipalism proprietar și activism anti-Israel, mesajul transmis acasă devine acesta: „brandul nostru nu e clar; suntem progresiști când e cool, liberali când dă bine”. E ca și cum ai tipări pe copertă „Adam Smith” și, între pagini, ai predica liniștit Manifestul de la municipal.
Tânărul liberal și tentația radicală
Apărătorii acestui flirteu vor invoca diferențele de context SUA–UE: „socialismul” american ar fi, de fapt, social-democrație europeană light. Numai că instrumentarul propus de Mamdani trece dincolo de reforma incrementală. El e o coregrafie a statului-proprietar care, dacă nu e chiar comunism, seamănă cu preludiul lui administrativ. O primărie care vrea „magazine de oraș” și transport gratuit „pe general” nu arată ca o instituție liberală, ci arată ca o centrală de planificare în miniatură.
Iar când vine vorba de Israel, nu există „context geografic” care să spele consecințele politice. A susține BDS înseamnă a te așeza într-un curent pe care mulți îl percep ca ostil identitar evreilor, oricât ar jura promotorii că vor doar „respectarea dreptului internațional”. Nu e de mirare că exact aici s-a aprins dezbaterea despre antisemitismul „deghizat în activism”, dezbatere care taie societăți în două și în Europa, și în America. Pentru un partid românesc pro-UE, pro-NATO, care ține la reflexele occidentale, aplaudatul reflex de BDS e o rană autoprovocată.
Se poate argumenta, desigur, că un „like” nu e o adeziune doctrinară. Dar politica e, înainte de toate, semnal. Iar USR are deja un istoric al semnalelor contradictorii: vorbește despre piața liberă, dar cochetează cu „progresismul” maximalist; invocă libertățile individuale, dar se lasă ademenit de paternalismul politicilor „de protecție totală”. Așa se clădește confuzia, lent, prin aplauze „la modă”.
De la liberalism civic la neo-comunism soft?
Criticii USR au botezat de mult acest traseu „progresist”: un drum pavat cu intenții frumoase — drepturi, incluziune, antidiscriminare — care sfârșește, economic, într-o penumbră neo-comunistă, în care statul tot crește, iar piața tot scade. În compania lui Mamdani, eticheta devine mai greu de contestat. Nu vorbim despre politici țintite, cu evaluări de impact, ci despre gesturi-titan, de la îngheț global de chirii, la „gratuitate” pe bani publici și oraș-antreprenor alimentar. E retorica „dreptății” care ignoră, ritualic, întrebarea „cine plătește și cu ce efecte secundare?”.
În cultură, dilema asta e veche. Camus, în „Omul revoltat”, avertiza că revoluțiile care promit mântuirea totală sfârșesc adesea prin a construi alte forme de servitute. La scara orașului, promisiunea „totul va fi gratuit” e exact această mântuire administrată. Iar un partid care își declară atașamentul pentru libertate și antreprenoriat n-are voie să confunde compasiunea cu controlul.
România n-are de importat modele de la New York, fie ele și strălucitor împachetate. Dacă tinerii liberali români se simt obligați să-și caute idolii în stânga americană, atunci problemele USR nu sunt de comunicare, ci de busolă. Or, fără busolă, orice vânt „progresist” te împinge spre țărmuri pe care nu le-ai promis alegătorilor tăi.
De aceea, episodul USR Tineret × Mamdani nu e marginal, ci e simptomatic. El spune că partidul e gata să accepte, măcar la nivel simbolic, o mutație de la liberalism civic la statism moralizator, de la centru-dreapta la o stângă care cochetează cu tabuuri periculoase în raport cu Israelul. Asta te scoate din Renew Europe în planul credibilității, dacă nu încă din organigrame.
Toxicitatea incoerenței
Poți fi liberal și să-ți pese de sărăcie. Poți fi pro-piață și să vrei servicii publice decente. Dar nu poți proclama piața liberă și, simultan, să aclami politicianul care face din stat micromanagerul vieții cotidiene și găsește în BDS o „etică” de politică externă.
USR mai are o șansă: să delimiteze clar ce aplaudă — participarea civică, mobilizarea tinerilor, drepturile — și ce respinge fără echivoc — etatismul economic, municipalismul proprietar, ambiguitățile față de Israel. Dacă nu o face, verdictul public va căpăta legitimitate: „produs politic toxic”.
Poate simpatia USR Tineret pentru un politician de stânga radicală nu e un accident, ci o declarație de intenție. Una care spune, pe românește, că „modernul” a ajuns sinonim cu „neo-comunistul soft”. Iar electoratul care a mizat pe o alternativă liberală are tot dreptul să întrebe: de ce să mai creadă?
Comentează