Premium
Nu l-am bănuit niciodată pe Victor Ponta că ar fi naționalist. În definitiv omul practică baschet, sport care nu a fost inventat de daci, își dă copii la curse de carturi nu de cai și când intra el glorios pe stadion melodia era Thunderstruck, nu Leliță Ioană.
Același aer se simte și în cercul său: Mihai Sturzu, Mirel Palada, Ioana Petrescu sunt personaje cât se poate de cosmopolite. Dar, mai important, lui Ponta nu îi scapă pe gură clișeele spontane ale naționalistului român.
Putem vedea acest cosmopolitism chiar și în declarații mai vechi. La începutul crizei refugiaților, politicianul Ponta și-a asumat poate cel mai luminat discurs al unui politician român în acea perioadă.
„Nu mai mă interesează acum dacă pierd sau nu voturi, mă interesează să spun un lucru, care e important. Nu îmi place și mă desolidarizez de noul val care se stârnește în România, de xenofobie, de șovinism, că nu vrem pe nimeni din afară, să luptăm să nu primim niciun străin în România. Eu cred că suntem o societate evoluată și civilizată și accesele astea de barbarie pe care le văd și la oameni politici și le văd și pe Facebook și prin alte zone, la organizații de studenți, cred că nu fac cinste României și nu ne arată o societate europeană. (...) Aș vrea să ne comportăm ca oameni față de alți oameni. Am văzut poziții și manifestări în ultimele zile care pe mine mă rușinează, că în România secolului XX oamenii pot să gândească așa”, spunea premierul Ponta în deschiderea unei ședinței de guvern, acum un an și câteva zile.
Care este, deci, adevărata opinie a lui Ponta? Aș îndrăzni să spun că nici una. Ponta nu are opinii politice permanente. El spune tot ce este nevoie să spună la un moment dat, mizând pe faptul că îi va fi uitat.
Exemplele de acest fel nu sunt puține, cel mai celebru fiind dezacordul dintre deputatul și premierul Ponta pe dosarul Roșia Montană. Când a fost cazul, Ponta și-a retractat public pozițiile (de exemplu când a trebuit să justifice participarea în guvernul Boc). Cel mai adesea, însă „mers pe burtă”.
Asta nu înseamnă că Ponta nu are păreri personale. Desigur că are. Doar că nu le lasă să stea în calea politicii. Într-o societate mai robustă, cu o piață politică concurențială și o presă subtilă și critică, el ar fi putut fi un politician excelent, fiind constrâns de împrejurări să își asume o linie cât de cât constantă și să se ferească de extremisme.
Calea spre putere a lui Ponta încă nu s-a închis de tot. Decontul său e mare, dar încă beneficiază de lipsa concurenței. Însă, pe lângă dușmanii declarați, Ponta trebuie să se teamă mereu și de sine însuși.
