DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Cărțile pandemiei: Giorgio Agamben - Epidemia ca politică. Unde am ajuns?

Giorgio Agamben

După primele săptămâni de șoc și groază de la declararea pandemiei, urmate de panicardele măsuri luate de statele lumii pentru a preveni răspândirea virusului SARS Cov-19 au apărut și întrebările absolut legitime: ce se întâmplă de facto și cui prodest toată această vânzoreală politico-medicală? Pentru că, de la o zi la alta, devenea tot mai clar că nu oamenilor. Nu societății în ansamblul ei.

Una dintre vocile care au dat glas acestor întrebări îi aparține filosofului italian Georgio Agamben. Acel dubito ergo sum, care îl caracterizează, l-a condus în mod firesc spre o analiză minuțioasă a situației existente, articolele și eseurile - scrise chiar de la instalarea „stării de urgență” în Italia și-apoi în toată Europa - fiind reunite în volumul Epidemia ca politică. Unde am ajuns? (A che punto siamo? L’epidemia come politica). Publicată de Editura Alexandria Publishing House (2020), în traducerea lui Alexandru Cistelecan, cartea mai cuprinde trei texte inedite oferite de autor pentru ediția în limba română.

Pornind de la câteva „Reflecții asupra ciumei”, care nu privesc neapărat epidemia în sine „ci ceea ce putem înțelege din reacțiile oamenilor confruntându-se cu ea”, Agamben subliniază un prim aspect deloc neglijabil al vremurilor noastre: „nevoia de religie pe care situația actuală o scoate la iveală (...). E ca și cum nevoia de religie, pe care Biserica nu mai e capabilă să o satisfacă, ar căuta pe orbecăite un alt loc în care să se cuibărească și l-ar găsi în ceea ce a devenit de fapt religia vremii noastre: știința. Aceasta, ca orice religie, poate produce superstiții și frică sau poate fi folosită pentru a le răspândi.”

Mecanismul formării acestui nou tip de fanatism religios este analizat de filosoful italian în „Medicina ca religie”, în contextul actual medicina având „preoții” ei, care folosesc limbajul escatologiei medievale, decupând realitatea și prezentând o iminentă apocalipsă, în directă relație cu nerespectarea dogmei. Poliția, jandarmeria și armata au preluat sarcinile inchizitorilor, nerespectarea noilor ritualuri decretate peste noapte (mască, distanțare socială, circulație interzisă etc.) se sancționează prin amenzi și pușcărie, în timp ce linșajul recalcitranților i-a revenit presei și rețelelor sociale. Totul garnisit cu încurajarea delațiunii în numele binelui comun. Binele individual, liber și responsabil, a fost anulat. „Și, ca întotdeauna în astfel de cazuri, unii experți, fie și autodeclarați, reușesc să-și asigure favorurile monarhului care, ca în vremea disputelor religioase care scindau creștinătatea, susține o parte sau alta în funcție de propriile interese, impunându-și măsurile.”

Dar, ne atenționează Agamben, „precum capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă nicio perspectivă de mântuire și răscumpărare. Dimpotrivă, vindecarea pe care o urmărește nu poate fi decât temporară, întrucât zeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat o dată pentru totdeauna, căci se modifică încontinuu și își asumă mereu forme noi, cel mai probabil tot mai periculoase”. Este o premoniție, asemenea celei făcute de Camus în Ciuma și permanent valabilă:„...bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

„Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos înseamnă în greacă popor în calitate de corp politic, iar polemos epidemos este în Homer numele pentru războiului civil) este, în primul rând, un concept politic, care se pregătește să devină noul teren al politicii – sau non-politicii – mondiale. Într-adevăr, este posibil ca epidemia cu care ne confruntăm să fie realizarea războiului civil mondial care, conform celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor mondiale tradiționale.” (Revista Babylonia, 20 mai 2020) Dar, în opinia filosofului, mai grav este că „Epidemia a făcut posibil ca o stare de excepție, cu care guvernele ne-au familiarizat de ceva timp, să devină condiție normală de viață. Oamenii s-au obișnuit într-atât să trăiască în stare de criză, încât nu par să mai realizeze că viața lor a fost redusă la o condiție pur biologică, că și-au pierdut nu doar dimensiunea politică, ci și orice dimensiune umană, O societate care trăiește într-o continuă stare de urgență nu poate fi o societate liberă. Noi trăim astăzi într-o societate care și-a sacrificat libertatea așa-ziselor „rațiuni de securitate” și care, astfel s-a condamnat să trăiască într-o nesfârșită stare de frică și nesiguranță.” (Le Monde, 28 martie 2020).

De la „starea de excepție” la permanentizarea excepției, „marea transformare socială”, în curs de desfășurare în democrațiile occidentale este abordată de Agamben în „Biosecuritate și politică”. În numele biosecurității și al sănătății, modelul democrațiilor burgheze, cu drepturile lor parlamentele și constituțiile lor, își cedează locul unui nou despotism în care cetățenii par să accepte limitări fără precedent ale libertăților. „De îndată ce e vorba de o amenințare la adresa sănătății, oamenii acceptă fără împotrivire limitări ale libertății pe care nu le-ar fi acceptat vreodată în trecut. S-a ajuns astfel la paradoxul că încetarea oricărui raport social și a oricărei activități politice este prezentată drept forma exemplare de participare civică.” (Polemos epidemios)

Dirijată și controlată prin mass media tendința tot mai accentuată de a folosi starea de excepție ca formă de control social și politic devine paradigmă normală de guvernare. Problema n-o constituie democrația în sine. Oamenii de pretutindeni încă aspiră la libertate. „Ceea ce s-a schimbat – nota William J. Dobson în Dictatura 2.0, analizând natura autoritarismului modern – este natura dictaturii. De aici urgența întrebării care dă titlul cărții: a che punto siamo? Cât timp vom fi dispuși să trăim într-o stare de excepție care, prelungită sine die, deschide larg porțile unui infern totalitar de anvergură globală?

„Istoria secolului XX ne arată, în mod evident, mai ales prin exemplul nazismului ajuns la putere în Germania, că starea de excepți este mecanismul care permite transformarea democrațiilor în state totalitare – scrie Agamben. De ani buni în țara mea, și nu doar în țara mea, starea de excepție a devenit tehnica normală de guvernare și, prin intermediul decretelor de urgență, puterea executivă s-a substituit puterii legislative, abolind astfel principiul separării puterilor care definește democrația. Însă limitarea libertății nu a fost împinsă niciodată până-n acest punct: persoanele sunt izolate în locuințele lor și private de orice raport social, reduse la o condiție de supraviețuire biologică. (...) Mai are oare sens să reamintesc că singurul alt loc în care niște ființe umane au fost menținute într-o stare de viață pur vegetativă a fost lagărul nazist?” (Viața nudă).

„Concetățenii noștri se domoliseră, se adaptaseră, cum s-ar zice, pentru că nu aveau altceva de făcut. Le mai rămânea, firește, atitudinea de nefericire și suferință, dar nu-i mai resimțeau ascuțișul. De altfel, doctorul Rieux, de pildă, considera că tocmai în asta consta nenorocirea și că obișnuința disperării este mai rea decât disperarea însăși”, scria Camus, ajuns aproape la sfârșitul romanului său despre ciumă.

Spre deosebire de personajul lui Camus, Giorgio Agamben nu disperă și propune un alt final pentru cartea sa, opunându-se adaptării resemnate și făcând apel la Heidegger. Fără a dezvolta aici, și-acum, tema fricii și a angoasei din Ființă și Timp, nu pot termina această glosă pe marginea cărții filosofului italian decât citându-i fraza de încheiere din eseul „Ce este frica”: „...o teamă justificată ne sugerează precauțiile oportune, fără să cădem în panică și fără să ne pierdem capul, fără să-i lăsăm pe alții să-și întemeieze puterea pe frica mea și, transformând urgența într-o normă stabilă, să decidă după bunul lor plac ceea ce pot și nu pot să fac și să șteargă astfel regulile care îmi garantează libertatea”.

Magdalena Vaida

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.