România lui Nicolae Ceaușescu producea zeci de miliarde de kilowați-oră de energie electrică în fiecare an, construia termocentrale uriașe, amenaja hidrocentrale pe marile râuri și pregătea unul dintre cele mai ambițioase programe nucleare din Europa de Est. Cu toate acestea, în ultimii ani ai comunismului, milioane de români au trăit cu pene de curent, becuri de putere redusă, restricții și programe de furnizare a energiei.
Cum era posibil ca o țară care ajunsese să producă aproape 76 de miliarde de kWh anual să nu poată asigura alimentarea normală a populației?
Răspunsul se găsește în industrializarea forțată, consumul uriaș al combinatelor, centralele care nu funcționau la capacitate și deciziile politice ale regimului. În plus, Ceaușescu avea planuri energetice care mergeau mult dincolo de ceea ce România a reușit să construiască.
Câtă energie electrică producea România în timpul lui Ceaușescu. Cifrele care arată dimensiunea sistemului energetic
În timpul regimului comunist, România a trecut printr-o dezvoltare importantă a capacităților de producție a energiei electrice. Au fost construite termocentrale, hidrocentrale, rețele de transport și distribuție, iar industria energetică a devenit una dintre prioritățile investițiilor de stat.
Potrivit volumului Istoria tehnicii și a industriei românești, publicat de Editura Academiei Române în 2020, producția de energie electrică a crescut de la 2,113 miliarde kWh în 1950 la 7,65 miliarde kWh în 1960 și 35,09 miliarde kWh în 1970. În 1980, România ajunsese la aproximativ 67,5 miliarde kWh.
Creșterea a continuat în anii următori, iar în 1989 producția internă a ajuns la aproximativ 75,85 miliarde kWh.
Pentru a înțelege dimensiunea acestei evoluții, este suficient să comparăm două momente: în 1950, România producea puțin peste două miliarde de kWh, iar în ultimul an al regimului Ceaușescu ajunsese la aproape 76 de miliarde. Producția crescuse de aproximativ 35 de ori.
Dar nu toate aceste cantități proveneau din aceleași surse.
În 1989, potrivit datelor prezentate în volumul Academiei Române, aproximativ 83,3% din electricitate provenea din centrale termoelectrice și de termoficare, iar 16,6% din hidrocentrale.
Mai exact, termocentralele au produs 63,223 miliarde kWh, dintre care:
28,860 miliarde kWh proveneau din gaze naturale;
24,402 miliarde kWh erau produse folosind cărbune;
8,506 miliarde kWh proveneau din păcură și motorină;
1,455 miliarde kWh erau obținute din alți combustibili.
Hidrocentralele au contribuit cu alte 12,628 miliarde kWh.
Aceste cifre arată că România comunistă se baza în principal pe termocentrale, în timp ce hidroenergia avea un rol important, dar mai redus în producția totală.
O precizare este esențială: producția anuală nu înseamnă că energia era disponibilă în orice moment și în orice regiune. Un sistem energetic poate produce cantități mari într-un an și totuși să aibă probleme grave în anumite zile sau la orele de consum maxim.
Avea România suficient curent pentru populație? De ce au ajuns românii să stea în întuneric
Aici apare unul dintre cele mai mari paradoxuri ale economiei comuniste.
România producea cantități impresionante de energie, însă sistemul nu reușea să acopere permanent necesarul de consum. Industrializarea accelerată însemnase construirea unor combinate, uzine și platforme industriale care aveau nevoie de cantități enorme de electricitate.
Datele Băncii Mondiale, reproduse într-un tabel din raportul Fondului Monetar Internațional Romania: Recent Economic Developments, arată că industria consuma 43,7 miliarde kWh în 1980 și ajunsese la 55,6 miliarde kWh în 1989.
În același timp, consumul rezidențial, adică energia utilizată de gospodării, era de numai 4,3 miliarde kWh în 1989. Practic, industria consuma de aproape 13 ori mai mult curent decât populația.
Potrivit acelorași date, gospodăriile reprezentau aproximativ 6% din consumul net de energie electrică al țării în 1989. Industria era principalul beneficiar al resurselor disponibile.
Așadar, problema nu era doar cât curent producea România, ci și cui îi era repartizat.
Pentru regimul Ceaușescu, funcționarea combinatelor și atingerea obiectivelor de producție aveau prioritate. Reducerea activității industriale era considerată o soluție greu de acceptat, astfel că o parte importantă a restricțiilor a fost transferată asupra populației.
În ianuarie 1985, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Politic Executiv la Predeal, în care a decis reducerea cu 50% a consumului casnic de energie electrică. Au fost vizate și alte categorii de consum care nu aveau legătură cu industria grea.
Potrivit documentelor și stenogramelor analizate de Europa Liberă, măsurile au vizat inclusiv iluminatul public, magazinele, școlile și instituțiile.
În aceeași ședință, Ceaușescu a cerut ca populația să beneficieze de energie electrică, gaze, apă caldă și căldură doar în anumite intervale. Restricțiile au făcut ca viața de zi cu zi să fie organizată în funcție de programul stabilit de autorități.
Nu era vorba doar despre economisirea câtorva becuri. În numeroase locuințe, oamenii au ajuns să gătească, să învețe sau să citească în condiții dificile, în timp ce iluminatul public era redus.
Situația era cu atât mai greu de înțeles cu cât România dispunea de un sistem energetic extins și de capacități importante de producție.
De ce nu funcționau centralele la capacitate maximă. România avea centrale, dar nu putea produce cât îi trebuia
O altă explicație importantă ține de diferența dintre puterea instalată și puterea efectiv disponibilă.
Faptul că o țară are centrale cu o anumită capacitate totală nu înseamnă că toate acestea pot funcționa permanent la parametrii proiectați. Pentru a produce electricitate sunt necesare combustibil, echipamente funcționale, apă pentru hidrocentrale și condiții tehnice corespunzătoare.
În România anilor '80, toate aceste elemente deveniseră probleme.
Potrivit studiului despre România publicat în seria Country Studies a Bibliotecii Congresului SUA, calitatea lignitului folosit în termocentrale se deteriorase. Combustibilul de slabă calitate afecta echipamentele și provoca opriri frecvente.
Situația era atât de gravă încât, la începutul sezonului de vârf al consumului din iarna 1988-1989, numai 45-50% din puterea instalată totală a centralelor era disponibilă pentru producție.
Altfel spus, România avea pe hârtie o capacitate energetică foarte mare, dar o parte considerabilă a acesteia nu putea fi folosită în condiții normale.
Nici hidrocentralele nu reprezentau o soluție permanentă. Producția lor depindea de debitul râurilor și de nivelul apei din lacurile de acumulare. În perioadele secetoase sau în iernile foarte reci, contribuția hidroenergiei putea fi afectată.
O analiză publicată de Europa Liberă în noiembrie 2025 arată că sistemul energetic ajunsese într-un cerc vicios: termocentralele aveau nevoie de cărbune suficient și de calitate, iar hidrocentralele depindeau de resursele de apă disponibile.
În loc să reducă în mod consistent consumul marilor consumatori industriali și să accepte sprijinul sistemelor energetice vecine, conducerea comunistă a insistat asupra economisirii la nivelul populației.
România a ajuns să importe curent, deși producea zeci de miliarde de kWh
Un alt detaliu care contrazice imaginea unei Românii complet independente energetic este faptul că țara importa electricitate.
Tabelul Băncii Mondiale privind balanța energetică a României, preluat de Fondul Monetar Internațional, arată că în 1989 producția internă a fost de aproximativ 75,8 miliarde kWh, iar importurile de energie electrică au ajuns la 7,8 miliarde kWh.
Astfel, resursele totale disponibile au fost de aproximativ 83,6 miliarde kWh.
După scăderea pierderilor din sistem, consumul net a fost de aproximativ 71,4 miliarde kWh. Din această cantitate, industria a utilizat 55,6 miliarde kWh, iar gospodăriile aproximativ 4,3 miliarde kWh.
Cifrele sunt importante pentru că arată că România nu era doar dependentă de producția internă, ci avea nevoie și de importuri pentru a-și susține consumul.
În plus, documentele istorice arată că în anii '80 importurile de electricitate au crescut. În 1980, acestea erau de aproximativ 0,5 miliarde kWh, în timp ce în 1985 ajunseseră la 3,3 miliarde kWh, iar în 1989 la 7,8 miliarde kWh.
Europa Liberă a documentat și o decizie politică importantă: la 3 februarie 1981, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, Sistemul Energetic Național a fost decuplat de la sistemul energetic interconectat al fostelor țări socialiste din Europa Centrală și de Est.
Potrivit investigației, România a funcționat în regim de avarie până la 13 martie 1990. Decizia de izolare energetică a redus posibilitatea de a compensa rapid deficitele interne prin interconectarea cu statele vecine.
Pe 17 octombrie 1985, situația devenise atât de gravă încât în unitățile Sistemului Energetic Național a fost instituit regimul militarizat și starea de necesitate.
Prin urmare, deși România avea o producție importantă, nu dispunea de suficientă energie funcțională și flexibilitate pentru a asigura în permanență necesarul economiei și al populației.
Ce planuri avea Ceaușescu pentru energia României. Cinci reactoare nucleare la Cernavodă și alte centrale atomice
Nicolae Ceaușescu nu se baza doar pe termocentralele pe cărbune și pe hidrocentrale. Regimul avea planuri extrem de ambițioase pentru dezvoltarea energiei nucleare, pe care o considera una dintre soluțiile principale pentru reducerea dependenței de combustibilii fosili.
Cel mai important proiect era Centrala Nucleară de la Cernavodă.
Planurile prevedeu construirea a cinci reactoare nucleare, folosind tehnologia canadiană CANDU, dezvoltată pentru utilizarea uraniului natural și a apei grele.
Potrivit Radio România Internațional, proiectul a fost pregătit la începutul anilor '80. Lucrările la primul reactor au început în 1982, la al doilea în 1983, iar pentru celelalte trei unități au fost începute lucrări în anii următori.
Proiectul era unul de mare anvergură. Dacă toate cele cinci reactoare ar fi fost finalizate și puse în funcțiune, România ar fi avut o capacitate nucleară importantă, capabilă să contribuie substanțial la alimentarea economiei.
Realitatea a fost însă diferită.
Primul reactor de la Cernavodă a intrat în funcțiune abia în 1996, după căderea regimului comunist. Al doilea a devenit operațional în 2007. Celelalte unități nu au fost finalizate în perioada respectivă.
Dar planurile nucleare ale lui Ceaușescu nu se opreau la Cernavodă.
Potrivit studiului Romania: A Country Study, publicat de Biblioteca Congresului SUA, autoritățile aveau în vedere și alte proiecte nucleare. Printre acestea se numărau o centrală la Victoria-Brașov, un proiect la Moldova, cu trei reactoare de câte 1.000 MW, și o centrală la Piatra Neamț, pentru care lucrările pregătitoare au început în 1986.
În 1985, conducerea comunistă anticipa că energia nucleară ar putea asigura aproximativ 20% din electricitatea țării până în 1990, cu o capacitate instalată de circa 4.500 MW.
Planurile pe termen lung mergeau și mai departe: documentele americane menționau obiectivul construirii a 16 centrale nucleare până în anul 2000.
Acestea erau însă obiective și proiecte planificate, nu capacități construite. Criza economică, dificultățile financiare și întârzierile tehnice au făcut ca cea mai mare parte a programului să nu se materializeze.
Cărbunele, Porțile de Fier și hidrocentralele de pe râurile României. Cum voia Ceaușescu să producă mai mult curent
Energia nucleară era doar o parte a strategiei. Regimul urmărea să valorifice la maximum resursele interne, în special cărbunele, gazele naturale și potențialul hidroenergetic.
În domeniul termoelectric, au fost dezvoltate mari capacități de producție în Oltenia, în special în zona Rovinari și Turceni. Amplasarea termocentralelor în apropierea zăcămintelor de lignit urmărea reducerea costurilor și a dificultăților de transport.
Maxim Berghianu, fost președinte al Comitetului de Stat al Planificării, explica într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală al Radio România modul în care fusese gândită această strategie: centralele trebuiau construite aproape de zonele în care se găsea cărbunele, pentru a putea fi exploatate cantități mari de combustibil.
În paralel, regimul a investit în amenajările hidroenergetice.
Unul dintre cele mai importante proiecte a fost Porțile de Fier I, construit în colaborare cu Iugoslavia între 1964 și 1972. A urmat Porțile de Fier II, realizat tot împreună cu partea iugoslavă și intrat în exploatare în anii '80.
Au fost construite sau dezvoltate hidrocentrale și pe râurile Argeș, Olt, Bistrița, Lotru, Râul Mare și pe alte cursuri de apă.
Potrivit studiului Bibliotecii Congresului SUA, între 1965 și 1985 au fost construite aproximativ 100 de hidrocentrale, iar capacitatea hidroenergetică instalată a ajuns la 4.421 MW.
Volumul Academiei Române consemnează, la rândul său, că până în 1990 fuseseră puși în funcțiune aproximativ 6.600 MW în cadrul programului hidroenergetic, cifră care include capacitățile realizate în cadrul etapelor ulterioare și alte categorii de amenajări.
Planurile erau și mai ambițioase. În domeniul microhidrocentralelor fusese studiat un program care prevedea realizarea unei capacități de aproximativ 3.000 MW, însă până în 1989 fuseseră realizați aproximativ 600 MW.
Totodată, planurile energetice din anii '80 includeau dezvoltarea surselor alternative. Pentru perioada 1986-1990 era prevăzută începerea a aproximativ 240 de instalații de energie neconvențională, printre care 125 de instalații solare și 70 bazate pe gaz metan.
Visul independenței energetice nu s-a împlinit. Ce a rămas din planurile lui Ceaușescu
Unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii energetice din anii '80 era atingerea independenței energetice până în 1990.
Regimul urmărea să reducă dependența de petrol și gaze importate și să înlocuiască o parte din aceste resurse cu producția internă de cărbune, energie hidro și energie nucleară.
Însă obiectivul nu a fost atins.
Studiul Bibliotecii Congresului SUA arată că programul de independență energetică nu a fost îndeplinit, iar tendințele de la sfârșitul anilor '80 indicau chiar o dependență tot mai mare de importuri de combustibili și electricitate, în special din Uniunea Sovietică.
După căderea regimului comunist, România a continuat să folosească o parte importantă a infrastructurii construite în perioada respectivă. Hidrocentralele, termocentralele și rețelele de transport au rămas componente ale sistemului energetic național, chiar dacă unele capacități au fost ulterior modernizate, închise sau înlocuite.
Cernavodă a devenit, în cele din urmă, una dintre cele mai importante surse de energie ale țării, însă numai două dintre cele cinci reactoare planificate inițial au ajuns să funcționeze.
Privind în urmă, România lui Ceaușescu nu era o țară lipsită de capacități de producție. Dimpotrivă, construise un sistem energetic extins și avea proiecte de dezvoltare impresionante. Problema era că dezvoltarea industrială fusese împinsă dincolo de posibilitățile reale ale economiei, iar sistemul nu putea susține fără întreruperi consumul uriaș pe care tot regimul îl crease.
În loc ca populația să beneficieze de creșterea producției, energia a fost distribuită prioritar către industrie, iar oamenii au suportat o mare parte din costul crizei prin restricții, frig și întuneric.
Aceasta este, probabil, cea mai importantă concluzie a perioadei: România producea mult curent, dar nu reușea să transforme această producție într-o alimentare sigură și normală pentru toți cetățenii.
