Vizita lui Iohannis la Istanbul a stârnit controverse, mai multe în comparație cu vizita precedentă a lui Victor Ponta.
Obiecțiile de bază pe care le-am văzut sunt în număr de trei. Prima ar fi că nu avem nevoie de turci să ne facă moschee, ne putem face și singuri. A doua, că Erdogan înnăbușe democrația turcă și noi, prin prezența lui Iohannis, girăm abuzurile sale. A treia, că Turcia face în Siria niște bombardamente și alte lucruri nu tocmai kosher.
În general, autorii obiecțiilor nu par să înțeleagă ce este pentru noi, funcțional vorbind, Turcia. Turcia este țara unde trimitem tinerii teologi musulmani la studii pentru că dacă i-am trimite altundeva am risca să se radicalizeze. Odată ce accepți asta, începi să privești lucrurile altfel.
Așadar, să începem cu prima obiecție. Din zecile de atentate care au făcut presă v-ar fi greu să numiți fie și un singur atentator de origine turcă. Și, alături de alte explicații, se pare că un rol a jucat însuși statul turc care a furnizat clerici. Într-adevăr, nu avem nevoie de finanțarea lui Erdogan, deși banii gratis sunt mereu buni. Dar avem nevoie de legătura dintre Turcia și comunitatea musulmană din România. Dar noi nu putem oare să facem legătura asta? E complicat de răspuns, dar foarte posibil că nu. România nu predă teologie musulmană, iar muftiatul nu integrează foarte bine veneticii arabi (care sunt din altă sectă decât turcii aflați aici în mod tradițional).
Citiți și: Să ne fie frică de musulmanii din România?
Acuma să trecem la a doua obiecție. Merită, pentru a compensa incapacitatea noastră de a integra comunitatea musulmană, să trecem peste abuzurile contra democrației? Cu tristețe spun, da. Pentru că este, totuși, război. Pentru că prima misiune a statului este protecția cetățenilor (monopolul forței, etc). Dar și pentru că există o diferență între ce câștigăm noi și ce pierde democrația în Turcia. Modelul unui Islam pașnic în România este plauzibil; nici măcar nu avem nevoie să îl construim, ci trebuie doar să menținem ce există deja. Modelul unei Turcii democratice este mai complicat și mai puțin plauzibil în condițiile în care jumătate de țară îl susține pe Erdogan, o cincime vrea să plece cu graniță cu tot, iar din restul un procent indefinit regretă, probabil, dictaturile militare.
Abia a treia obiecție, însă, este puternică. Turcia este acuzată în mod credibil că a slăbit rezistența kurdă și a tolerat ca ISIS să facă comerț pe teritoriul său. Vorbim aici despre cum pentru protecția propriilor cetățeni România ar sacrifica, teoretic, cetățenii altor state. Aici am putea avea o dilemă morală dificilă dacă nu ne-am aminti rapid rolul și poziția diplomatică a României pe scena mondială. Dacă Turcia are probleme de imagine, nu vizita lui Iohannis le va rezolva. Pe fondul crizei refugiațilorr, turcii se întâlnesc cu cine vor ei, când vor ei.
Gândind ultra-teoretic, am putea spune că România își anulează poziția morală de pe care ar putea critica Turcia. Adică dreptul de a crea în mod proactiv probleme de imagine. Dar, hai să fim serioși. Ce ar putea zice Iohannis?
Mi-aș dori mult că în vizitele lor premierul și președintele să fi spus și ceva de drepturile omului, nu numai politețuri la un șerbet. Erdogan este un sprijin astăzi, pentru că este islamistul care nu trage cu pușca. Dar pe termen mediu neo-otomanismul său cu soldați de operetă și palate de neam prost riscă să evolueze în rău.
Dar ăsta ne este statul și aici suntem cu el.
Comentează