Premium
În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o analiză pe tema pe tema alegerilor parlamentare din Ungaria și a motivelor care au contribuit la cea de-a treia victorie consecutivă a partidului condus de premierul Viktor Orban.
contributors.ro:
Nimeni, nici măcar un singur observator sau analist politic care au urmărit cât de cât în detaliu desfășurarea procesului electoral de la Budapesta nu contestă caracterul democratic al alegerilor parlamentare la capătul cărora “Fidesz”, partidul lui Viktor Orbán, și-a asigurat o a treia victorie consecutivă duminica trecută. Ceea ce nu înseamnă însă și că nimeni nu i-ar reproșa lui Orbán absența fair-play-ului.
Ce a făcut, în realitate, Orbán spre a câștiga atât de confortabil noile alegeri? Mai întâi, nu a uitat nici o clipă motivele care l-au făcut să piardă alegerile din anul 2002. După respectiva înfrângere, a urmărit cu maximă atenție politica guvernelor social-liberale care s-au perindat la Budapesta între 2002-2010, vânându-le necruțător toate greșelile. A profitat la maximum de sinceritate suicidară din celebrul discurs dorit a fi secret al lui Ferenc Gyurcsány, discurs ce a intrat pe mâna presei pe data de 17 septembrie 2006. O veritabilă “bombă atomică politică” de care Orbán a știut la timpul potrivit să profite la maximum, neratând nici o ocazie de a sublinia faptul că adversarul lui politic și-a pierdut legitimitatea din moment ce a recunoscut singur că a mințit. Ceea ce înseamnă că se afla ilegal la putere. Victoria Fidesz din 2010 a fost așteptată și primită cu resemnare, nu și cu oarecare îngrijorare de cercurile liberale maghiare. Cu toții au fost nevoiți să admită însă că victoria are motivații nu doar morale, politice, economice – în 2009 Ungaria ajunsese pe marginea prăpastiei- ci și în felul în care Orbán a știut să joace cartea naționalistă.
Încă de atunci, din 2010, Viktor Orbán a descoperit ce mină de aur aducătoare de voturi o reprezintă trauma istorică a Trianonului. Are dreptate Paul Lendvai atunci când observă (cf. Ungaria lui Orban, Editura Humanitas; București, 2017) că “ nu trebuie subestimată importanța enormă a acelei traume devenite dominante de la dictatul de pace de la Trianon. Nici un ungur nu rămâne indiferent atunci când este vorba despre monumentele și bijuteriile arhitectonice, despre mormintele și casele în care s-au născut mari regi și poeți geniali din orașele tradiționale ale Transilvaniei românești, ale Ungariei Superioare din Slovacia de astăzi, ale Ucrainei Subcarpatice și ale Vojvodinei din Serbia. Romane și poeme, tablouri și istorii de familie păstrează amintirea unui timp glorios, dar definitiv apus”. (Mai multe detalii AICI)
Ziarul Financiar:
Pentru mai bine de jumătate dintre judeţele şi oraşele din România, căderea comunismului a fost o dramă. De aproape 30 de ani, aceste zone se chinuie nu să crească din punct de vedere economic, ci să supravieţuiască. Multe zone sunt deja o ruină, având în vedere că oamenii au fugit din ele în primul rând în afară.
După aproape 30 de ani, o parte dintre primari sau dintre cei care au puterea pe mână în aceste zone încearcă să găsească investitori care să mai anime zonele şi să dea de lucru celor care au mai rămas, ca să nu plece şi ei.
Până acum, foarte mulţi dintre cei care conduc aceste judeţe, într-o formă sau alta, nu şi-au pus problema că ei trebuie să meargă după investitori.
Zece judeţe din România fac 70% din businessul total şi angajează 80% din forţa de muncă naţională. Restul judeţelor trăiesc din ce rămâne. Dacă Timişul a atras investiţii străine de 3,5 miliarde de euro în 28 de ani, Ilfovul 3,7 miliarde de euro, iar Bucureşti 35 miliarde de euro (jumătate din totalitatea investiţiilor din România), cei din Gorj au reuşit să atragă numai 7 milioane de euro. Judeţul Mehedinţi a atras 16 mil. euro, judeţul Vaslui 35 mil. euro, Botoşani a atras 79 mil. euro, iar Vrancea 90 mil. euro. (Mai multe detalii AICI)
Jurnalul Național:
Daniel Dăianu, Ella Kalai, Gabriela Mihailovici şi Aura Socol au publicat la Editura Academiei Române un amplu studiu de actualitate presantă - România şi aderarea la Zona Euro. Lucrarea, cu subtitlul relevant ,,Întrebarea este în ce condiţii”, orientează conţinutul spre miezul dezbaterii la care s-au angajat recent şi decidenţii politici. Pentru cei care mai cred că intrarea României în ZE este o oportunitate pe care nu au exploatat-o ,,foştii”, dar ,,actualii” nu mai au cum să o paseze ,,viitorilor”, cartea respectivă le răstoarnă convingerile. Autorii pot deveni astfel ţinta criticilor lansate din tabăra ,,optimiştilor” care se lasă uşor manevraţi de mirajul intrării rapide în clubul euro unde s-ar rezolva peste noapte multe din problemele la care nu avem răspuns. Riscul de a fi catalogaţi ca teoreticieni ,,frânari”, care apără poziţii privilegiate pentru cei care conduc politica monetară, ca prerogativă legală de suveranitate, este asumat de autori nu de pe poziţii de frondă, ci cu argumentele analizei academice solide. Firul roşu al studiului duce spre o concluzie-program de acţiune care nu va putea fi eludat de instituţiile care îşi asumă ţinta euro: realizarea convergenţei reale nu se poate face din vorbe. Edulcorarea realităţii prin reducţionism static la câţiva indicatori nominali, supralicitând pe ritmul de creştere, ce poate fi foarte volatil, seamănă cu încercarea de a te îmbăta cu apă rece, în timp ce vecinii se scaldă în valuri de şampanie. (Mai multe detalii AICI)
România Liberă:
Nu suntem deloc pregătiţi pentru provocările asimetrice ale lumii în care ne pregătim să intrăm. Ne mişcăm ca nişte particule feroase, după locul de unde atrage magnetul mai puternic. Apare un alt magnet, pac! – imediat ne reorientăm, ca pilitura de fier.
De fapt, nu este nimic nou. Întotdeauna a fost aşa. Anii ‘50 ai secolului trecut au însemnat o sărăcie cumplită în sudul Europei. Ţările libere, din care forţa de muncă a putut migra, au dat mână de lucru suratelor din nordul Europei, care au avut capital de investit în dezvoltarea industriei coşului de fum, datorită Planului Marshall şi capitalului propriu.
Grecii, în anii ’50-‘60, apoi spaniolii, portughezii şi italienii, până spre deceniul şapte, au fost rezervorul de forţă de muncă ieftină al Germaniei, Franţei şi Marii Britanii. Sudul Italiei a fost rezervorul de forţă ieftină de muncă al nordului Italiei.
Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda au fost rezervoare de forţă de muncă ieftină pentru Anglia, ca şi statele Commonwealth-ului. A urmat apoi migraţia sârbilor, croaţilor şi turcilor în Austria şi Germania. Astăzi, diaspora turcă este atât de puternică în Germania, încât Berlinul are programe de integrare dedicate.
Prin anii 60, Jean-Jacques Schervan-Schreiber scria o carte care s-a vândut ca pâinea caldă şi a făcut senzaţie: „Sfidarea mondială”. Previziunile din această carte despre schimbarea lumii au fost depăşite de cele făcute de Alvin şi Heidi Toffler, în seria „Şocul viitorului” – „Al treilea val” - „Powershift”. Anterior, Alvin Toffler scrisese un raport pentru AT&T, „Corporaţia adaptabilă”, în urma căruia marea companie s-a divizat în mai multe firme specializate sau localizate geografic. Şi bine a făcut.
Vremurile când soţii Toffler se gândeau la al treilea val au galopat pe lângă noi, sunt istorie. Lucrurile se desfăşoară cu o rapiditate incredibilă. În timp ce în ţări ca România există zone care încă mai trăiesc în evul industrial (coşul de fum, ori al doilea val – în termeni tofflerieni), în state ca Singapore, Olanda, Germania sau SUA zone ale mediului de business decolează efectiv din realitatea celui de-al patrulea val. (Mai multe detalii AICI)
