Iertarea este un cuvânt pe care îl rostim ușor, dar îl înțelegem greu. Îl invocăm când avem nevoie de liniște, îl analizăm rațional, dar în adâncul sufletului rămâne o experiență complexă, influențată de trecutul nostru, de emoțiile neînchise și de relațiile care ne-au rănit.
Pentru unii, iertarea înseamnă o poartă deschisă spre libertate interioară. Pentru alții, e o decizie grea, purtată în tăcere, fără spectacol. În fond, iertarea nu e uitare, ci o alegere lucidă: să lași în urmă resentimentele, dorința de răzbunare și povara mâniei.
Nu înseamnă să uiți, să scuzi fapta, să negi gravitatea ei sau să reconciliezi relația cu cel care a greșit. Înseamnă să lași jos povara emoțională care te apasă. O decizie internă, luată de multe ori pentru binele propriu.
Dacă încercăm să-i găsim originea, descoperim un fir istoric care spune, de fapt, o poveste despre eliberare. În română, „iertare” vine din slavonul vechi izŭritati, cu sensul de „a scuti, a elibera, a slobozi”. Chiar și metaforic, e imaginea cuiva scos din iobăgia vinovăției și a ranchiunei.
În latină, perdonare, rădăcina din care au crescut termenii din limbile romanice, înseamnă „a dărui complet”, „a acorda în întregime”. Iertarea e, astfel, dublu conturată: ca eliberare și ca dar. Marile tradiții spirituale au așezat iertarea în centrul conviețuirii.
Iertarea în scrierile religioase
În Biblie, ea este un act divin și, în același timp, o poruncă pentru oameni.
Se vorbește despre iertarea fără măsură, „de șaptezeci de ori câte șapte” – despre iertarea reciprocă, „iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” și despre puterea ei de a frânge lanțul răzbunării.
În Coran, iertarea este legată de numele lui Allah, Al-Ghafoor și Al-Ghaffar, Iertătorul suprem. Credincioșii sunt chemați să-și ierte aproapele, să caute iertarea pentru ei înșiși și să lucreze astfel la împăcarea comunității.
În budism, accentul cade pe renunțarea la furie și resentiment – față de ceilalți, dar și față de sine. Iertarea devine o ieșire din suferință (dukkha), un exercițiu de compasiune și înțelepciune. Nu înseamnă tolerarea răului, ci desprinderea de greutatea pe care o porți.
Se poate vorbi despre o definiție universală? Nuanțele culturale și spirituale diferă, dar un element rămâne constant: renunțarea la resentimente și dorința de a te elibera de povară. Într-o propoziție: iertarea este un act de eliberare a sinelui.
Iertarea privită dintr-o perspectivă psihologică
Psihologia modernă a coborât iertarea din registrul exclusiv spiritual și a studiat-o ca proces mental și emoțional. A înțeles-o ca pe o schimbare de răspuns – emoțional, cognitiv, comportamental – față de cineva care ne-a rănit.
Nu e o micșorare a faptei, ci o diminuare a negativității (furie, resentiment, ură) și, uneori, o creștere a unei atitudini pozitive (empatie, compasiune). Iertarea poate fi îndreptată către ceilalți, către sine sau chiar către situații care nu au „autor” clar.
Robert Enright, unul dintre pionierii cercetării iertării, a numit-o un dar altruist oferit celui care te-a rănit, chiar dacă nu-l merită. Un răspuns la o nedreptate percepută, necesar pentru a ne descărca de resentimente și a deschide drumul vindecării emoționale și relaționale.
Everett Worthington Jr. a adus o distincție utilă: iertarea decizională – hotărârea de a renunța la resentimente – și iertarea emoțională – transformarea reală a sentimentelor față de celălalt.
Pentru a sprijini acest drum, el a propus modelul REACH: începi prin a-ți aminti lucid și onest ce te-a durut; încerci să înțelegi perspectiva celuilalt, fără a-i scuza fapta; privești iertarea ca pe un dar pe care îl oferi; te angajezi ferm în decizia de a ierta; și, apoi, o menții, revenind la această alegere de câte ori revine durerea.
Filosofii antici au discutat iertarea prin ochii virtuții. La Aristotel, măsura justă este cheia: între mânia necontrolată și indiferența rece, virtutea înseamnă stăpânire de sine și guvernarea emoțiilor. Stoicii, cu Seneca în prim-plan, au privit mânia drept o pasiune distructivă.
Prin rațiune și acceptarea a ceea ce nu depinde de noi, propuneau o detașare care seamănă cu iertarea ca eliberare de povară. Când patimile se sting (apatheia), liniștea își face loc. Rămâne întrebarea practică: e bine să iertăm?
Răspunsul majorității psihologilor și tradițiilor spirituale este afirmativ. Iertarea reduce stresul, anxietatea, depresia, întărește legăturile dintre oameni și sprijină starea generală de bine. Când să iertăm? Nu există un moment universal. Iertarea e un proces personal, uneori lent.
Se întâmplă când ești gata să te desprinzi de greutatea care te ține pe loc. Și nu e același lucru cu a accepta un abuz care continuă sau cu a renunța la dreptate. Cine decide? Întotdeauna cel rănit.
Terapeuți, lideri spirituali, prieteni sau familie pot ghida și susține, însă drumul este interior, iar motivația lui sănătoasă rămâne bunăstarea și pacea ta lăuntrică.
Comentează