Ciuma neagră, cea mai dramatică pandemie din istoria umanităţii, s-a răspândit în Europa medievală, inclusiv România, în urma unei serii de erupţii vulcanice care au provocat foamete şi creşterea importurilor de cereale, potrivit unui studiu.
„Ciuma neagră”, „moartea neagră”, „marea ciumă”... atâtea calificative însoţesc acest rău absolut care a decimat o mare parte a umanităţii în secolul al XIV-lea al erei noastre, scrie news.ro.
Conform ultimelor cercetări, aceasta a apărut foarte probabil în jurul anului 1338 în poalele aride ale munţilor Tien Shan, la lacul Issyk-Kul, în actualul Kârgâzstan. O tulpină genetic distinctă a bacteriei a ajuns apoi pe malurile Mării Negre prin intermediul rutelor comerciale.
Puricii transportau bacteria Yersinia Pesis în intestinul lor, transmiţând-o prin înţeparea şobolanilor sau rozătoarelor care o transportau, înainte de a înţepa oamenii atunci când şobolanii nu mai erau suficient de numeroşi.
Puricii infectaţi cu ciumă au ajuns în porturile europene pe navele care transportau cereale, devenind un vector de transmitere a bolii şi a morţii începând cu 1347.
În şase ani, ciuma a decimat între 30 şi 60% din populaţia europeană, în funcţie de zonă, adică aproximativ 25 de milioane de oameni.
Dar de ce răul s-a răspândit în Europa tocmai în acel moment, cu o asemenea virulenţă şi amploare?
Acesta este obiectul studiului realizat în colaborare de echipele profesorilor Ulf Büntgen, de la Cambridge (Marea Britanie), şi Martin Bauch, de la Leipzig (Germania), şi publicat săptămâna aceasta de revista Communications Earth & Environment.
Erupţii, foamete, comerţ, ciumă
Studiul evidenţiază o serie de evenimente naturale, demografice, economice, politice şi culturale din bazinul mediteranean care au dus la catastrofa sanitară.
Ei s-au bazat în special pe dendrocronologie, metoda de datare bazată pe morfologia inelelor de lemn, pentru a studia pădurile din Pirineii spanioli şi a descoperi o serie de ani marcaţi de insuficienţe de lignificare a pereţilor celulari.
Lignificarea este procesul care transformă celulele vegetale în lemn şi este rar să se observe această lipsă timp de mai mulţi ani consecutivi.
În cazul de faţă, aceste insuficienţe reflectă anii în care temperaturile şi luminozitatea au fost mult sub nivelurile obişnuite, în 1345 şi 1346.
Cercetătorii au procedat apoi la reconstituirea datelor climatice din acea perioadă, înainte de a le corela cu mărturiile din epocă, pentru a demonstra că aceste deficienţe proveneau foarte probabil dintr-o erupţie vulcanică sau dintr-o serie de erupţii vulcanice neidentificate, care au avut loc în 1345.
Consecinţele acestei schimbări climatice provocate de erupţii au fost dramatice, cu recolte dezastruoase care au dus la începutul foametei.
Cu toate acestea, de mai bine de un secol, puternicele oraşe-state italiene Veneţia, Genova şi Pisa „stabiliseră rute comerciale între Marea Mediterană şi Marea Neagră”, explică Martin Bauch în comunicatul difuzat de Universitatea din Cambridge.
Acest lucru le-a permis să-şi activeze cu mare eficacitate reţelele pentru a combate foametea. Dar, în final, acest lucru a dus la o catastrofă şi mai mare, explică el.
Comentează