Premium
Două cazuri mult mediatizate în ultimele zile ne dau ocazia unei reflecții asupra diferențelor culturale care ne despart de Occident. Aș evita să mă pronunț pe spețele ca atare, pentru că, așa cum îmi dau seama, informațiile sunt puține și contradictorii. Înclin să mă refer mai mult la reacțiile publice și la modul în care sunt duse dezbaterile.
O să încep cu dezbaterea prilejuită de dosarul Bodnariu versus Barneverent. Aici spectrul opiniilor se împarte între două poziții radicale, iar nuanțele nu prea își găsesc locul. Aglomerările se produc, cum e și firesc, într-o situație de maximă emoție (separarea unor copii de familiile lor), spre extreme. Simplificând, de o parte sunt cei care susțin că Serviciul de Protecție a Copilului comite un abuz, că statul nu ar trebui să se amestece în pedagogia familiilor, că părinții sunt singurii îndreptățiți a alege metodele de disciplinare a copiilor. De cealaltă parte, sunt cei care acordă total credit Barneverent, care generalizează comportamentele abuzive ale românilor în familie sau școală și impută contestatarilor instituției norvegiene aceste mentalități ”primitive”.
Adevărul este că Norvegia funcționează într-o paradigmă diferită (și, din ce știu, e valabil tot mai mult și pentru celelalte țări scandinave). O analiză foarte bună o găsiți aici. În esență, este vorba de răsturnarea relației tradiționale între părinți și copii, începând de la cele mai mici vârste, un principiu care poate să pară scandalos, nu doar în țări precum România sau din Estul îndepărtat, ci chiar în țări occidentale care acordă o atenție majoră respectării drepturilor copilului, precum Franța, Italia sau Spania, e adevărat, cu o puternică influență a Bisericii Catolice. Așadar, filosofia norvegiană în această materie este, să spunem așa, foarte ”avangardistă”. De aici probabil și șocul pe care concetățenii noștri îl au în contact cu practicile Barneverent.
Pe de altă parte, e greu să accepți într-un stat de drept și o democrație (care, să fim cinstiți, în România mai mult se predică, decât se practică) anumite acțiuni care vin în contradicție chiar cu ideea de protejare a copilului, de dragul unei filosofii educaționale avangardiste. Aș vrea să semnalez aici doar două dintre aceste situații cel puțin controversate. Prima: încurajarea denunțului copilului împotriva părinților, care, în sine, poate provoca traume grave, chiar dacă cu un efect întârziat. Opinia unui expert o găsiți aici. A doua: ideea ca niște funcționari (în speță, cei de la Protecția Copilului) să poată decide imediat separarea unor copii de familiile lor, în baza unor suspiciuni rezonabile, e extrem de riscantă. Ce se întâmplă dacă decizia de separare, formulată de acești funcționari, este infirmată ulterior (cum s-a mai întâmplat), după o perioadă care poate varia între câteva luni și câțiva ani, de o instanță judecătorească? Este copilul traumatizat de această nedreaptă separare? Cum poate altcineva decât un judecător să ia o decizie, fără niciun preaviz, care afectează emoțional (și nu numai) grav niște oameni?
Așadar, suntem într-o situație bizară de conflict al civilizațiilor. Pe de o parte, ne nedumerește profund un model avangardist de protecție a copilului, care probabil ar părea aproape la fel uluitor pentru un francez, italian sau spaniol. Aici, Norvegia pare a fi cu un pas înaintea multora și se află într-o situație de neînțeles. Pe de altă parte, deși noi înșine avem probleme mari cu statul de drept și democrația, le putem înțelege suficient de bine, astăzi, încât să judecăm aplicarea lor în țări cu tradiție. Sau, cealaltă variantă, aceste derapaje par atât de neverosimile pentru unii, încât preferă poziția confortabilă: să nu-i judecăm noi pe ei, că suntem vai de capul nostru.
Citește și Norvegia își face un deserviciu. Și Occidentului.
Mai avem dezbaterea cu literatura științifică de penitenciar. E vorba de așa-zise lucrări științifice alcătuite de deținuți și supervizate de edituri sau profesori universitari, în vederea reducerii pedepselor, conform legii în vigoare. Guvernul a decis să abroge această prevedere legală, care dă dreptul celui care scrie o ”lucrare științifică” de a-și reduce pedeapsa. Nu întărirea controlului, nu sancțiuni mai drastice și filtre mai riguroase pentru cei care vor să beneficieze de o asemenea facilitate, pentru prevenirea situațiilor deja descoperite de presă, ci pur și simplu desființarea cu totul a acestei facilități.
Aici, lăsăm iarăși emoția să ne cuprindă. Pentru că cei care au fentat regulile sunt antipatici și ”corupți”, lăsăm să ne scape cele mai adânci înrădăcinate idei din filosofia penitenciară de Ev Mediu. De ce ar trebui cineva să beneficieze de reducerea pedepsei dacă scrie o lucrare științifică, una serioasă, nu ce am văzut până acum? Ce legătură e între producția științifică a unui savant și faptele pentru care ispășește pedeapsa? La urma urmei, dacă e pedeapsă, atunci să fie pedeapsă.
Sunt și voci care întreabă: de ce pușcăriile ar trebui să fie institute de cercetare? La fel de bine putem întreba: de ce pușcăriile ar trebui să fie întreprinderi de plantat panseluțe sau săpat șanțuri (există contracte între penitenciare și primării în acest sens)? Știm, credem noi, cu certitudine ce trebuie să NU fie pușcăriile, dar nu vorbim deloc despre ce ar trebui să fie.
Un om își primește o pedeapsă pentru una sau mai multe fapte. Ce facem cu el? Dacă e destul de grav îl izolăm de societate. Omul acela are o istorie, un parcurs profesional, este un om, dincolo de calitatea pe care o are de infractor sau deținut. Statul român (adică noi toți) a investit în acel om, fie și dacă ne gândim doar la anii petrecuți în școală. Dincolo de greșeala comisă, omul respectiv poate avea anumite talente sau abilități, cultivate în timp. Ce facem cu ele pe perioada în care îl pedepsim? În fond, omul acela stă într-o celulă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă și, dacă nu are o pedeapsă pe viață, s-ar putea întoarce cândva printre noi. Îl lăsăm să mănânce, să doarmă și eventual să își mai facă curat în celulă sau să-și gătească? Atât? Adică îl aducem la stadiul de legumă, de animal captiv?
Sunt și unii care spun: nu-i ia nimeni dreptul să scrie, să sape șanțuri, să-și facă meseria într-un atelier în închisoare, de ce ar trebui să-i oferim o recompensă pentru asta? E ușor să tratezi lucrurile din această perspectivă, dacă nu te pui în papucii celui care a ajuns în situația respectivă. Privarea de libertate are un impact psihologic major asupra multor deținuți, încă de la intrarea în închisoare. Oamenii se simt marginalizați, uitați, devalorizați, damnați pe veci. Și, când se simt astfel, când simt că sunt tratați așa, tind să se comporte ca atare. Da, ei pot să cadă ușor în stadiul de legumă. În fond, nu mai există motivații, speranțe, stimulente. Dar asta e filosofia penitenciară pe care o îmbrățișăm? Asta vrem? Să distrugem acești oameni pentru greșelile lor? Să-i marginalizăm? Să-i obligăm să internalizeze o ”etichetă”, precum o serie ștanțată pe piele?
Sau poate vrem să-i considerăm încă ”de-ai noștri”? Să le arătăm că au greșit față de semenii lor, dar asta nu înseamnă că au murit, că nu mai e nicio perspectivă pentru ei. Și-atunci nu e mai corect să le oferim niște stimulente, niște motivații, așa încât reinserția socială să fie mai ușoară? Nu e mai corect să-i îndemnăm să-și folosească abilitățile? Ăsta e și motivul pentru care statul oferă reduceri de pedeapsă. De ce abrogăm prevederea reducerii pedepsei pentru ”lucrări științifice” și nu și aceea pentru muncă fizică? Da, e adevărat, sunt niște rămășițe ale comunismului, cel care arunca intelectualii la ”canal” ca să-și bage mințile în cap.
În pușcării pot intra și intelectuali, cercetători. Ce facem cu ei? Îi trimitem la munca de jos, ca să vadă și ei cum e să-ți câștigi pâinea cinstit, dacă vor să-și reducă pedeapsa? Asta sună proletcultist, dar oare nu îl avem acolo într-un ungher al minții noastre, fără să ne dăm seama? Au fentat unii regulile și au produs maculatură validată ca lucrări științifice, așa e. Dar oare câți dintre deținuții din țara noastră nu au fentat pontajul la muncă fizică? Cu toate astea, abrogăm doar prevederea cu lucrările științifice. ”Noi muncim, nu gândim”, vă amintiți? Dacă noi contestăm un principiu, cel al reducerii pedepsei, atunci să-l contestăm până la capăt.
Mi-e teamă că această dezbatere și felul în care guvernul a înțeles să rezolve o problemă scot la iveală arhaismul nostru sau sloganurile plantate în cap de diferitele regimuri de tristă amintire. În general, ne-am arătat destul de insensibili față de cei care au trecut ”de partea cealaltă a zidurilor”. Inclusiv politicienii, care abia când s-au văzut ei înșiși în ingrata situație de a ispăși pedepse, au început târziu să discute deschis despre condițiile din penitenciare. Am tot vorbit de școală, de cum trebuie să arate produsul sistemului de educație, de spitale și despre starea de sănătate a cetățenilor. Am vorbit puțin și despre penitenciare, dar mai ales la partea de ”input”, adică cine ar trebui să intre acolo și pentru cât timp. N-am vorbit deloc însă despre cine ne așteptăm să iasă din închisoare. Cine sunt ei? Mai sunt cetățeni ca și noi la ieșire? Mai sunt semenii noștri?
