Școala a fost întotdeauna și mai este și azi o activitate care presupune relații sociale foarte importante. Pe de o parte între elevi sau între cadre didactice care, aparținând unei clase/școli, simt că ar aparține unei familii, pe de altă parte între elevi și dascălii lor, cel puțin unii dintre ei, care le devin un fel de părinți/prieteni.
Câte prietenii nu se strâng pe băncile școlii, dintre acelea care durează cât o viață de om, și câte relații între elevi și învățătorii sau profesorii lor nu se prelungesc până dincolo de terminarea cursurilor? Eu, ca o norocoasă ce sunt, am parte de prietenii de acest fel pe care le-am legat când îmi sprijineam și eu coatele pe băncile școlii, dar și în calitate de profesor mai apoi, pentru că școala mai este și azi pentru mine o a doua casă.
În vreme de pandemie fiind, ne lipsește această casă. Ne lipsește enorm. Relațiile de care vorbeam au de suferit foarte mult, pentru că lecțiile se fac, așa cum vă ziceam, on-line, iar elevii se simt mult mai departe unii față de alții și față de îndrumătorii lor spirituali sau, altfel spus, simt cu adevărat distanța reală dintre ei. O simt, probabil, chiar multiplicată.
Da, este adevărat că distanța între persoane nu contează așa de mult atunci când ele sunt unite de sentimente adevărate. Este adevărat până la un punct, și poate mai puțin pentru copii și pentru adolescenți, care au mare nevoie de o confruntare cu cei de o vârstă cu ei pentru a se dezvolta din punct de vedere emoțional.
La începutul lunii martie școlile au fost închise pe aici, iar activitatea educativă s-a mutat on-line. La început totul părea sub control, iar elevii mei aveam impresia că se descurcă foarte bine în încercarea de a străbate acest coridor fără lumină în care ne aflăm, probabil pentru că aveau speranța că vor ajunge la capătul lui destul de repede, că se vor întoarce la școală peste puțin timp.
Constat însă cu mare tristețe în ultima vreme cât sunt de stinse glasurile elevilor mei, câtă tristețe exprimă vocea lor de câte ori spun ceva. Par lipsiți de viață. Sunt, cu siguranță, foarte triști. Îmi aduc aminte câtă veselie era în clasă cu ei și cât de bine învățam glumind, râzând împreună, descoperind, admirând, ajutând. Îmi aduc aminte, cu dureroasă nostalgie de acele momente când școala era plină de glasul lor, al elevilor.
E foarte greu să le ridici moralul în aceste zile. Am încercat și eu, bineînțeles, discutând despre zilele în care ar mai fi vrut să doarmă dimineața, și-ar fi dorit cu disperare o zi de vacanță ca să se sature de somn sau pur și simplu să se odihnească, despre zilele în care ar fi vrut să stea cu părinții și cu frații lor.
Le-am spus că acum au măcar mai mult timp pentru ei și pot să stea mai mult cu familia. I-am îndemnat să observe toate lucrurile pe care pot să le facă acum și pe care înainte nu le puteau face și să profite de ele. Să observe că, în general, în toate lucrurile, oricât de rele ar fi ele, există și o latură pozitivă. I-am îndemnat să o găsească și să se bucure de ea.
Mi-au dat dreptate în tot ceea ce le-am spus, s-au gândit și ei la toate lucrurile acestea. Deși școala on-line îi solicită mai mult și le ocupă mai mult timp, au avut posibilitatea să reflecteze și asupra condiției lor, asupra stării lor de încarcerați la domiciliu, care poate să fie suportată pentru un timp, dar care cred că ar putea degenera dacă ar continua pentru o perioadă prea lungă.
Poate că va trebui să acceptăm niște responsabilități, dar să continuăm să trăim, pentru că asta nu este, din păcate, viață adevărată. Să sperăm că momentul în care vom putea să ne reluăm viața în mâini nu este prea departe!
de Lucia Ileana Pop
Comentează