Premium
Independența justiției față de politic rămâne o vorbă de manual și un artificiu retoric al programelor partidelor politice. Nu numai în România, ci pe tot cuprinsul lumii. Ideea că politicul funcționează în afara sferei instituțiilor de forță sau că justiția nu influențează viața politică e mai degrabă un deziderat al democrațiilor. În realitatea de zi cu zi lucrurile sunt mult mai complicate.
Ca să fim onești, justiția și politicul la noi s-au aflat în ultimii 25 de ani într-un fel de balans, una în raport cu cealaltă, dar nu se poate spune că s-a atins un echilibru. În primii 15 ani de democrație, oamenii politici și partidele au deținut un control aproape total asupra justiției și instituțiilor de forță. Dovada cea mai clară a acestor raporturi dezechilibrate o găsim în stenogramele ședințelor PSD din vremea lui Adrian Năstase. Acolo se discutau marile dosare, acolo se dădea verde pentru achitarea unuia sau altuia, în funcție de diverse criterii politice sau conjuncturale. Judecătorii și procurorii nu erau decât o masă de manevră, dependentă de interesele politicienilor, cei de la Putere, în primul rând, dar și cei din Opoziție. Justiția era, altfel spus, o simplă pârghie de exercitare a puterii de către partide.
Din 2005 încoace raporturile au început să se inverseze. Magistrații au căpătat o autonomie reală din ce în ce mai mare. Punctul culminant a fost acela în care politicienii înșiși au devenit victime ale sistemului judiciar. Mai mult decât atât, magistrații înșiși s-au găsit prinși într-un sistem extrem de constrângător al deciziilor vulnerabile la corupție. DNA și serviciile secrete au jucat un rol central în tentativa de a debalansa situația anterioară, în care politicul și banii dictau sentințe judecătorești.
Ce avem acum însă nu reprezintă un echilibru. Ofensiva justiției a fost atât de violentă încât balanța s-a înclinat vizibil în partea cealaltă. Adică, puterea în stat este aproape confiscată de instituțiile care ar trebui să apere ordinea și legea din România, iar politicul este redus la dimensiuni ridicole față de ceea ce ar trebui să reprezinte prin instituțiile pe care le controlează: Parlamentul și Guvernul.
Cum s-a ajuns la acest nou dezechilibru de forțe? Adevărul e undeva pe la mijloc. O primă realitate, care nu poate fi contestată, este că actuala clasă politică a mers prea departe. Prejudiciile din dosarele instrumentate de DNA, oricât de mult ar fi umflate, arată o imagine cutremurătoare (și ele reprezintă doar infracțiunile descoperite). Sumele deturnate din banii publici au dimensiuni înfiorătoare. Pe de altă parte, corupția s-a extins de sus până jos și pe orizontală, răspândindu-se în cele mai înalte sfere ale puterii, dar și în eșaloanele inferioare, precum și în conexiune cu mediul de afaceri. De altfel, această realitate devenise atât de sufocantă încât și fără să vină DNA să pună degetul pe ea, tot era resimțită în toate straturile societății.
Cealaltă parte a realității trebuie menționată și ea. Anume aceea că procurorii, judecătorii, chiar serviciile de informații s-au năpustit pur și simplu asupra politicienilor și clientelei din jurul lor, abuzând, uneori, în practică de procedurile judiciare. Acțiunile în forță, mai mult sau mai puțin pregătite pe hârtie, aveau și menirea de a oferi un spectacol public al descurajării.
Pe de altă parte, așa cum se întâmplă, a fost și o bătălie pentru opinia publică. Justiția era prezentată de politicieni ca o entitate partinică până la sfârșitul lui 2014, legată de numele fostului președinte, Traian Băsescu. Odată cu plecare sa din funcție și cu apariția dosarelor unor apropiați ai fostului președinte, lupta pentru popularitate a fost câștigată net de magistrați, în defavoarea politicienilor, ceea ce a sporit neglijența unor procurori în constituirea probatoriilor (românii îi iubesc, deci unele erori pot fi trecute cu vederea).
Ceea ce trebuia să fie doar re-echilibrare a raporturilor dintre justiție și politic a devenit un război în toată regula, dus pe toate fronturile. Probabil că nici nu se putea altfel. Nici politicienii nu au precupețit eforturi de a împiedica justiția să revendice partea care i se cuvenea, de aici și agresivitatea oarbă a procurorilor pentru a învinge rezistența unui sistem de cutume și complicități din sfera politicului. S-a ajuns oricum în situația ridicolă în care politicienii nu mai au curajul să se atingă de codurile juridice, chiar și în situații în care este nevoie de punerea în acord cu legea fundamentală a unor prevederi declarate neconstituționale de către CCR.
Efectele colaterale nu au întârziat să apară și ele au fost recunoscute cu jumătate de gură chiar la cel mai înalt nivel al statului. Într-un interviu recent, șeful Administrației Prezidențiale recunoaște că acțiunile în forță ale procurorilor aproape că au blocat administrația (funcționarii nu mai semnează de teama DNA). E foarte adevărat că și cadrul legislativ este încă neclar și ambiguu în multe domenii, astfel încât deciziile funcționărești sunt extrem de vulnerabile ochiului devenit din ce în ce mai ager al procurorilor. Dar cadrul legislativ a fost, de bună seamă, tot creația politicului, iar ambiguitatea, atunci când nu e pur și simplu naturală (nu există o lege perfectă, care să surprindă toate situațiile imaginabile), a fost rezultatul deliberat al dorinței partidelor de a avea libertate de mișcare mai mare în spolierea avuției publice.
Cum economia românescă depinde în bună măsură de resursele statului, și aici nu mă refer doar strict la contracte, ci și la alte tipuri de avize sau acte administrative în care firmele românești erau prinse ca musca în plasa păianjenului, blocajul din administrație se răsfrânge inevitabil și asupra mediului de afaceri. Dar, repet, acesta este doar un efect colateral al ”entuziasmului” DNA și nu o intenție vădită a organelor judiciare de a sufoca agenții economici, așa cum s-a mai speculat în propaganda unor oameni politici.
De fapt, paralizia aceasta vine nu doar din ambiguitatea cadrului normativ, ci și din ciocnirea între lumea nouă și lumea veche. Adică, funcționarii și decidenți politici sunt obișnuiți să facă lucrurile ”într-un fel”, iar DNA este atât de intransigent încât transmite semnalul că nu ”mai merge așa”.
Deși multă vreme apărătorii înfocați ai justiției și statului de drept au negat această realitate (probabil tranzitorie) a ”blocajului”, ca efect colateral al acțiunilor DNA, devine din ce în ce mai evident că ofensiva anti-corupție, în forță și fără menajamente, a creat o tensiune în societate, care lasă urme și care nu va dispărea pur și simplu.
Din aceste punct de vedere, președintele Iohannis se află într-o situație dificilă. Pentru că, pe de o parte, își dorește să realizeze marile reforme prin consens, în opoziție față de strategia predecesorului său, adică, aceea a reformelor prin confruntare, de cealaltă parte, și-ar dori menținerea ritmului cu care procurorii instrumentează dosare. Consensul politic și, în general, al tuturor forțelor din societate va fi greu de atins pe fondul menținerii acestei tensiuni provocate de ofensiva anti-corupție. Să mai spunem aici că fenomenul corupției nu trebuie izolat doar la nivelul clasei politice și nici măcar la nivelul administrației. El a fost și este un mod de viață în România. Probabil acesta e și motivul pentru care loviturile procurorilor nu sunt ”chirurgicale” și nici efectele bine ecranate. Răspândit ca o boală în toate organele, orice intervenție afectează întreg organismul.
Așadar, e de așteptat o diminuare a acțiunilor justiției în următorii ani. Poate chiar începând din acest an. Justificat de diminuarea tensiunilor uriașe generate de războiul între politic și justiție și de nevoia de liniște și consens pentru a trece la marile reforme (educație, sănătate, administrație, regionalizare, companiile de stat), probabil că Iohannis va tempera elanul justiției în perioada următoare (ceea ce se va reflecta în alegerile de la CSM și numirile la parchete din 2016). Asta nu va însemna că ne vom întoarce la perioada ”batistei pe țambal” și la preluarea controlului sistemului de judiciar de către clasa politică, așa cum s-a întâmplat până în 2004. Dar va însemna probabil o scădere a numărului de măsuri preventive (precum arestul) și poate chiar și o ”amnistiere” neoficială a unor fapte din trecut încă neinvestigate de procurori.
Există desigur și riscuri ale acestei schimbări de strategie. Cum bine se știe, atunci când partidele politice își dau mâna în numele consensului național, corupția înflorește sub această mare iubire. De asemenea, sub pretextul marilor reforme, care nu pot fi realizate fără sprijinul și cooperarea birocrației, politicienii înșiși devin mai îngăduitori cu ”micile ciupeli” ale funcționarilor publici, ca un fel de recompensă sau concesie pentru efortul lor de a ieși din inerția obișnuită. Modelul a fost aplicat de Adrian Năstase în perioada 2001-2004, atunci când avea nevoie de întreaga atenție și cooperarea aparatului funcționăresc în negocierea acquis-ului comunitar și implementarea sa în câteva domenii. Funcționarii au fost tratați cu mai multă îngăduință, dar rezultatul final a fost catastrofal, ajungându-se, după patru ani, ca fenomenul corupției să se răspândească cu mare repeziciune și să cuprindă toate nivelurile ierahice. Dar, e drept, o bună parte a dosarelor negociate cu UE au fost închise. Mai puțin Justiția, desigur și nu întâmplător.
Partea pozitivă a acestei ”încetiniri” a ofensivei anti-corupție va fi și aceea că partidele politice vor arăta o mai mare deschidere față de nevoile de reformă din societate. Poate să semene chiar cu o monedă de schimb.
Complicația e legată de percepția publică. Va fi simțită această ”temporizare”? Dacă da, atunci avem deja o problemă. Pentru că dacă se va simți ”încetinirea”, atunci va urma, lent, desigur, o scădere a încrederii de care astăzi se bucură DNA și celelalte instituții angrenate în luptă. În momentul în care justiția ”pierde viteză” în dinamica credibilității, foarte probabil politicienii se vor năpusti din nou să preia pârghiile de control și să debalanseze echilibrul de forțe în favoarea lor. Cu alte cuvinte, ”încetinirea” va trebui justificată credibil. Când oamenii vor vedea mai puține arestări (cele care fac parte din demonstrația de forță a sistemului judiciar) ar putea să se întrebe ”de unde atâta liniște?”. Pentru asta s-a pornit probabil campania partidelor mari de schimbare a garniturilor la vârf și de introducere a criteriilor de integritate. Pentru a putea spune, la un moment dat, că avem mai puțină corupție pentru că avem oameni noi și integri (ceea ce s-ar putea să fie mai degrabă o iluzie, întrucât nivelul corupției depinde mai mult de breșele din sistem decât de calitatea unor politicieni, de altfel, toți ”școliți” în aceeași atmosferă de tranziție).
Desigur, va fi nevoie și de un control mai strict pe ”mica corupție”, cea care afectează cetățeanul și firmele în viața de zi cu zi, pentru că mai mult decât vorbele contează contactul direct al oamenilor cu aparatul birocratic. Iar aici diminuarea nu poate fi obținută decât prin pași concreți în depolitizarea administrației. Corupția există și va mai exista la funcționarii publici, așa cum există și în alte țări, dar ea devine problematică și sâcâitoare pentru cetățean atunci când e practicată sistematic prin rețelele partidelor care colectează cu regularitate bani prin oamenii numiți în funcție.
Sigur e că o ”încetinire” e foarte improbabil să mai răstoane raporturile între justiție și politic. Adică, politicienii să preia iarăși controlul deciziilor judecătorești sau hotărârilor procurorilor. Corupția va rămâne probabil la un ”nivel funcțional”. Sună scandalos în România să spui asta, dar în mediile academice occidentale se poate discuta deschis subiectul, De pildă, profesorul Chris Blattman de la Columbia University i-ar putea șoca pe români cu afirmația: ”Multora dintre noi ne e greu să imaginăm că fenomenul corupției poate ”unge” rotițele prosperității” (mai multe AICI). De asemenea, se va atinge o poziție mai aproape de echilibru între politic și justiție, ambele zone păstrându-și un grad înalt de autonomie.
Pe scurt, ca să facem o analogie la această ”încetinire” a luptei anti-corupție, e nevoie ca furnizorul de apă caldă să continue să alimenteze oamenii cu apă, dar nu la 80 de grade, ca până acum, ci la o temperatură mai mică, dar nu atât de mică încât pielea să simtă diferența. De pildă, 70 de grade ar fi o apă la fel de caldă.
