Am pierdut, de curând, un câine. A ieșit pe poartă și nu s-a mai întors. Cu toată durerea, lesne de înțeles – pentru că era un animal frumos și jucăuș – dispariția lui s-a dovedit o binecuvântare pentru mine. Mi-a luat un văl de pe ochi.
L-am căutat peste tot în Călărași, orașul unde am pretenția, de câțiva ani, că aș fi construit o școală pentru minți deschise - o comunitate de părinți și profesori care și-a asumat să facă din educație un lucru firesc, un act cu structură și libertăți, deopotrivă.
Câinele a dispărut de lângă școala asta, unde mințile cresc altfel – unde copiii sunt validați, recunoscuți, sprijiniți și prețuiți ca indivizi, unde timpul încearcă să curgă cu sens – cu provocări, voci puternice, dezbateri și creativitate.
Pierderea lui m-a târât înapoi, în stradă, dincolo de porțile școlii, prin cele mai de margine cartiere, peste calea ferată, pe lângă cimitire, printre ulițele strâmte ale mahalalelor despre care, până mai ieri, am ales să nu existe în lumea mea. M-am pierdut pe străzi desfundate, m-am băgat în vorbă cu toate gospodinele care-și aruncă gălețile în drum, m-am furișat, cu speranță, pe lângă toate haitele de prin dărâmăturile fostelor fabrici socialiste.
Mi-am petrecut câteva zile, când pe străzi, când înapoi, în sălile școlii, pentru că am ore de predat. Alternativ, din noroiul de lângă groapa de gunoi a orașului, în fața tablei inteligente unde copiii prezintă, de pildă, animații concepute la ultimul club de programare.
Pentru câteva zile m-am simțit alienată, îmbrâncită în lături de la propriile credințe. Am regăsit un oraș în care am uitat să deschid ochii. Poate exista o școală a viitorului în vecinătatea mahalalei? Poți face un pas înainte ca individ, când mulți alții fac doi înapoi?
M-am întrebat, inutil, atâți ani, de ce lucrurile nu se mișcă mai repede pentru mentalitățile noastre – de ce părinții nu cred în copiii lor, de ce au nevoie de control prin abuz, de ce sunt prețuiți învățătorii duri, de ce clasele încă miros ca pe vremea copilăriei mele, de ce elevii stau încă aplecați în bancă și speră să nu fie întrebați nimic? Mi-am închipuit că un model de școală deschisă, cu libertate de gândire și respect natural între oameni va crește de la sine.
Nu, nu crește natural. Nu în Călărași și nici altundeva în țară. Nu prea curând, cel puțin, sau nu fără insistență, pionierat, deturnare expresă a oamenilor de la drumul lor obișnuit. Nu fără ca cei care se străduiesc să înoate împotriva curentului să pară, la un moment dat, stranii, anacronici și ridicol de idealiști. Există încă o masă prea mare de oameni încremeniți în nevoi primordiale, în conștiințe activate primitiv de ritmurile propriei fiziologii. O prea mare distanță între ceea ce numim elitele țării și nivelul de viață al acestor oameni, pe o suprafață îngustă și în vecinătate imediată.
Așa cum l-am simțit pe bietul animal de pierdut, așa vibrăm, probabil, cu toții, la toate celelalte rătăciri: ale copiilor din casele cu pereți de carton, ale noroaielor de pe toate străzile neasfaltate care înconjoară orașul, cele din ochii oamenilor care își numără restul cu grijă la magazinul de cartier, cele din vorbele băieților care se joacă prin vagoanele părăsite demult în triaj.
La ultima dezbatere publică pe educație – una făcută cu fason, din bani europeni, la o școală centrală din București, ne întrebam cu toții, filozofic și elegant, dacă există masă critică pentru schimbare în învățământul românesc. Dacă sunt motive să credem că toate actele mărunte, discrete, făcute de unii dintre noi în direcția emancipării spiritelor copiilor noștri, s-au adunat, destul de grele, să încline balanța. În vecinătatea flagrantă a atâtor contradicții nu cred că există încă suficientă energie pentru emancipare. Când sunt atâți oameni cu grija zilei de mâine, toți ceilalți funcționează după principiul propriei supraviețuiri, fără colaborare și construcție împreună.
Printre sutele de străzi înguste, privirile lungi și vorbele greoaie ale concitadinilor mei – am regăsit umilința locului care ni se cuvine deocamdată. Alegem, în fiecare zi, programe învechite pentru copiii noștri, examinări anacronice, orare supraîncărcate și nerelevante, profesori mediocri și educație fără viitor pentru că mizeria, analfabetismul și sărăcia locuiesc nu mai departe de două străzi de fiecare dintre noi.
De pe ulițele pe care tocmai am umblat, cu ochii larg deschiși și urechile ciulite, trebuie să merg, curând, la ministerul educației (scriu așa, fără majuscule) ca să vorbim, oficial, democratic și instituțional, despre noua reformă curriculară. Dacă apuc să-mi curăț ghetele de noroi, o să-i întreb și pe ei dacă mi-au văzut câinele. Asta ca să am, în fine, despre ce vorbi și cum uita de stinghereala de a mă afla în sală cu oameni care aleg, în continuare, să bage mizeria corupției lor sub preș.
Ultimele eschivări jenante legate de constatarea sau nu a colegilor plagiatori sunt suficiente să mă facă să nu-mi mai șterg ghetele deloc. Până la urmă, e o formă de corupție să alegi să nu deschizi ochii.
Comentează