Subscription modal logo Premium

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!

  • cea mai rapidă sursă de informații și știri
  • experiența premium fără reclame sau întreruperi
  • în fiecare zi,cele mai noi știri, exclusivități și breaking news
DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play
NOU! Citește stiripesurse.ro
 

Cristian Sima trece la Marea Spovedanie (Episodul 1)

umbra
După ce a fost acuzat inițial că fabulează despre Viorel Hrebenciuc, Cătălin Predoiu și alte mărimi foste sau actuale ale politicii românești, Sima a scos și dovezi ceea ce face ca "Spovedaniile" sale să fie cu atât mai interesante. Iată că azi promite că va trece la Dezvăluri complete: Marea Spovedanie (I) 11 mai 2014 După postarea din 9 mai am primit multe mesaje, și pro, și contra.Cel mai frecvent a fost "respect". Trebuie să reconosc că nu prea înțelegeam ce e de respectat la o persoană care, tot sărind printre umbre, a ajuns în luminile rampei o jalnică umbră a propriei personalități ?E greu de crezut că poți fi respectat după ce te-ai amestecat în mocirla politicii post decembriste, chiar și "din umbră" , chiar și cu intenția de a schimba ceva.Sistemul se schimbă din interior.Totuși, oricît de destoinic ai fi, din mocirlă poți face, în cel mai bun caz, o Românie în gri.România a mai fost gri și în perioada legionară(sept 40-ian 41) și mai ales în perioadă comunistă. Așa că, ce nuanță de gri ar mai putea aduce ceva nou după cele două încercări nereușite? De fapt lumea nu respecta autorul sau persoana, lumea respecta curajul.Un important membru PDL mi-a trimis următorul mesaj: "Oricum, respectele mele!Am murit de dragul tău!Îmi pare doar rău pentru mine că nu am puterea să dau share" Curajul a devenit atît de greu de găsit încît trebuie împărțit cu parcimonie.Eu nu mă consider curajos, poate disperat, dar nicidecum curajos.Nu e o disperare referitoare la o situație anume, la o chestie materială sau juridică. Slavă Domnului, fac față cu succes tuturor atacurilor.E o disperare amestecată cu neputință. E greu să mai pot schimba ceva și disperarea cea mai mare e că-i greu să mă mai pot schimba eu, să mă întorc în timp.În timp și loc. La Oltenița, un orășel anost pe malul Dunării, unde am copilărit și unde am fost educat.Atunci sigur nu eram o umbră și încă nu mă feream de celelalte umbre.Există momente în viață în care nostalgia propriei persoane, nealterate de mediu și inprejurari, te doboară.Copilăria e singura perioadă în care ipocrizia a lipsit cu desăvîrșire.Dvstra ce credeți?La mine primii 18 ani au fost cam așa: OLTENIȚA Orașele dunărene ale României, mai ales în timpul comunismului, erau foarte greu de deosebit. Turnu Măgurele, Giurgiu, Oltenița sau Călărași semănau îngrozitor între ele. Prăfuite, anoste, cu oameni cenușii care aveau o singură ambiție: să plece la București cât mai repede și să nu se mai întoarcă niciodată. Am trăit până la 18 ani în Oltenița și, de când am plecat, am revăzut-o foarte rar, doar la câte o înmormântare. În anii ‘70, elevi de liceu fiind, ne amuzam spunând că la Oltenița ieri nu s-a întâmplat nimic, azi nu se întâmplă nimic și cu siguranță mâine nu se va întâmpla nimic. Puțini cunosc etimologia numelui Oltenița și de aceea, de câte ori spuneam de unde sunt, eram imediat catalogat drept oltean. Ovid Densușianu considera că toponimul acesta provine de la bulgărescul Otdevlița (piatră de hotar), dar bătrânii orașului spuneau că vine de la un cârciumar, Oltean Niță, care avea aici un han în secolul al XVIII-lea. Hanul există și astăzi. În copilăria mea, în oraș erau doar două restaurante, cel al lui Oltean Niță, condus de Mircea Popa, și restaurantul Modern, făcut de comuniști și condus de Cioaci. Cei doi gestionari păreau frați gemeni, cu aceleași cefe groase și burți revărsându-se abundent peste cureaua pantalonilor. Erau personaje de vază ale orașului, iar odată cu criza alimentară din anii ‘80 au devenit cele mai de vază. Lângă Oltenița, la Ulmeni, era un combinat de porci cu 300 000 de capete. Cei doi reușeau să se aprovizioneze destul de bine de-acolo pentru a face o imensă contrabandă cu carne, de care au beneficiat mii de bucureșteni flămânzi, mai ales în ultimii ani ai puterii populare, când penuria de carne devenise o tragedie națioanală. Mircea Popa și Cioaci au fost în anii ‘70 protagoniștii unei povești devenite azi legenda orașului. În acea perioadă, o avalanșă de demnitari comuniști, gestionari, șefi de întreprinderi socialiste și alți birocrați au dorit brusc să-și completeze studiile pentru a nu-și pierde privilegiile obținute pe vremea lui Dej, când fuseseră promovați „de la coada vacii“, cum se spunea pe atunci, la conducerea urbei. S-a produs astfel cel de-al doilea val de studii obținute pe puncte. De data asta însă, doritorii de diplome de bacalaureat s-au văzut totuși nevoiți să urmeze liceul la seral și să susțină, chiar dacă doar simbolic, examene. A fost un moment prielnic pentru clasa profesorală să profite de bunăstarea doritorilor de studii și să condiționeze promovarea cu diverse „atenții“ constând în produse alimentare rare și mai ales în mărfuri de import, imposibil de obținut din comerțul socialist. Corupția în școala românească începe cu adevărat în acea perioadă. Până în anii ‘70 singurele atenții pe care le acceptau profesorii (mai exact, profesoarele) erau celebrul mărțișor de 1 martie și buchetul de flori de 8 martie. Dar, odată cu diversele tipuri de penurie din comerțul socialist, cadourile primite de profesori au devenit mult mai consistente. Trocul note de trecere contra mâncare s-a răspândit spre sfârșitul epocii ceaușiste și a atins apogeul abia azi, când alimentele au fost înlocuite cu bani, iar școlile de stat sunt deja semiprivatizate. Mircea Popa și Cioaci erau la acea epocă un fel de supermarketuri ale pieței negre și reprezentau cea mai apetisantă pradă pentru profesorii care renunțaseră la principii și nu mai doreau decât să-și umple frigiderul. Numărul lor era foarte mic, dar a crescut exponențial în timp. În treacăt fie spus, avalanșa de doctorate plagiate din ziua de azi își are originea în acea perioadă. Trebuie remarcat că, pe atunci, cei doi cârciumari erau plini de respect față de corpul profesoral, dar la zece ani diferență, de la înălțimea studiilor obținute, îi disprețuiau deja fățiș. Am asistat în 1989 la o scenă de o umilință cinică: un profesor de matematică implora cu „să trăiți“ un cârciumar să-i vândă o pulpă de porc. Cârciumarul, după ce a înlăturat puzderia de muște, i-a aruncat-o neîmpachetată, spunându-i cu dispreț: „Matematica nu ține, bre, de foame?” Sistemul de valori a fost complet răsturnat atunci, și a rămas până azi neschimbat. După ‘89 fiecare român va fi catalogat după PIB-ul personal, iar valoarea acestuia îi va stabili poziția în societate. Am folosit termenul de produs intern brut, ca atunci când se măsoară nivelul economic al unei țări, pentru că astăzi valoarea unei persoane este judecată și ierarhizată după valoarea bunurilor, dar mai ales a serviciilor pe care aceasta le poate etala. De exemplu, un ministru sau parlamentar, chiar dacă nu posedă bunuri materiale și nu știe să facă nimic, are totuși un PIB personal mare datorită numărului incomensurabil de servicii pe care le are de oferit. Altfel spus, dimensiunea traficului de influență pe care-l poate exercita un demnitar reprezintă uneori peste 80% din PIB-ul său personal. Dar să revin la legenda orașului. Cei doi cârciumari, Mircea Popa și Cioaci, au ajuns la examenul de bacalaureat, la probă de română, în aceeași sală. Subiectul era Eminescu, Scrisoarea III. Văzând că bietul Cioaci nu reușea să scrie nimic, profesoara supraveghetoare s-a apropiat și i-a suflat din spate celebrul vers: „Tu ești Mircea?“, la care Cioaci s-a ridicat în picioare și a răspuns militărește: „Nu, tovarășa, eu sunt Cioaci, Mircea e în ultima bancă.“ Înainte de 23 august 1944, Oltenița era un mic târg de provincie care trăia din cultura pământurilor fertile din zonă, fiind situat la confluența Argeșului cu Dunărea. Există un mic șantier naval care construia și repara ambarcațiuni fluviale de dimensiuni reduse și un mic port pentru trimiterea produselor agricole pe Dunăre. Pe celălalt mal al Dunării se afla orașul bulgăresc Tutrakan, în românește Turtucaia. După războiul balcanic din 1913, Turtucaia a devenit românească, însă în 1940 a fost cedată Bulgariei împreună cu Cadrilaterul. În Turtucaia exista o comunitate importantă de evrei sefarzi care au dezvoltat un comerț prosper pe Dunăre, nelăsând nici o șansă de dezvoltare târgușorului de pe malul stâng. Evreii sefarzi din Turtucaia au migrat în mare parte la Rusciuc, actualul Ruse bulgăresc, constituindu-se într-un centru de cultură iudaică important, mai ales la începutul secolului XX, din care a răsărit laureatul Premiului Nobel pentru literatură Elias Canetti. De altfel, malul drept al Dunării este foarte bine descris de Canetti în cartea sa Limba salvată. Nici măcar trecutul nu a lăsat vreun semn la Oltenița, oraș neasociat cu nici un eveniment din istoria modernă. Localnicii mai bătrâni povesteau cândva despre lupta de la Oltenița din Primul Război Mondial, dar în realitate era vorba despre înfrângerea cruntă a armatei române la Turtucaia, soldată cu pierderea capului de pod și retragerea din Oltenița. Orașul nu a existat pe harta istoriei. A apărut abia pe harta economiei ceaușiste după marea industrializare din anii ‘70, o hartă la care toți cei din generația mea au fost deseori scoși în timpul școlii, ca să identificăm fabricile și uzinele socialismului multilateral dezvoltat. Comunismul a procopsit Oltenița cu un șantier naval, o turnătorie, o filatură. Există și un banc: „De ce sunt toți oltenițenii securiști? − Pentru că au tatăl turnător și mama filatoare.“ În oraș se mai aflau un combinat de porci, o fabrică de mezeluri și o fabrică de produse lactate, care au creat o relativă prosperitate alimentară pentru localnici pe vremea goanei după mâncare din anii ‘80. Astăzi, în afară de filatura ajunsă în mâinile unor italieni, totul e deja fier vechi. Privatizările succesive către foștii șmecheri locali, de tipul Mircea Popa sau Cioaci, au fost toate sortite eșecului. După ce Văcăroiu i-a transformat pe foștii directori din perioada comunistă în proprietari, din cauza lipsei lor de capital și de pricepere în gestionarea tranziției toată economia oltenițeană s-a dus pe apă Dunării. Relicvele fostei industrii alimentare și ale fostei industrii grele scufundă urbea într-o apăsătoare tristețe. Lipsiți de orice speranță, localnicii evită, poate, depresia pentru că au experiența tristeții de peste un secol. Când au început să falsifice istoria antebelică, comuniștii ne-au dat și nouă, celor din Oltenița, doi eroi ai luptei proletare antiburgheze: pe Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu) și pe Alexandru Sahia. Alexandru Iliescu a fost prins de un prieten al bunicului meu furând două bărci; după ce a ieșit din închisoare, a fugit în Rusia pe Dunăre, devenind, odată cu sosirea Armatei Roșii, erou comunist. Singura legătură care a persistat până azi între acest Iliescu și oraș este numele străzii Alexandru Iliescu. La alegerile din 1990 din celebra Duminică a Orbului, Ion Iliescu a fost votat la Oltenița cu o majoritate de 99%, căci localnicii erau convinși pe atunci că orașul lor va deveni noul Scornicești al României. Bunicul, unul dintre puținii opozanți ai președintelui pentru liniștea noastră și membru cu state vechi în PNȚ, a organizat singură diversiune din campania electorală din 1990. A mituit o gașcă de țigani cu toată rezerva lui de țuică, iar aceștia au distrus sediul FSN din oraș. Feseniștii nu înțelegeau cine a putut face așa ceva într-un oraș în care și muștele votau cu Iliescu. Ultimul nu a venit niciodată la Oltenița după decembrie ‘89, și asta i-a decepționat profund pe oltenițeni. În 1996, la alegeri, unchiul meu Rodin Sima, membru în PNȚCD, a căștigat cu o largă majoritate alegerile pentru primărie. Alexandru Sahia, al doilea erou, a dat numele liceului la care am învățat. El s-a născut de fapt la 30 de kilometri de oraș, la Mănăstirea, și se pare că nu a pus niciodată piciorul în Oltenița, dar, cum nu aveam nici un erou veritabil comunist, pentru că Dej îl exclusese pe viață pe Alexandru Iliescu din partid, l-am adoptat ca oltenițean pe Sahia. Blazarea și lipsă acută de trecut istoric s-au răsfrânt aspru asupra cotidianului. Până și echipa de fotbal S N O (Șantierele Navale Oltenița) a evoluat mereu în divizia B, ocupând permanent locurile 12-14. Nu ajungea niciodată mai jos, dar nici mai sus… Oltenița pare să lipsească până și din literatură. Singura evocare interesantă, din câte am citit eu, cel puțin, am găsit-o în Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu, carte autobiografică scrisă cu o enormă sensibilitate. Unicul edificiu „cu arhitectură“ din oraș era chiar casa părinților autoarei. Comuniștii au naționalizat-o și-au transformat-o în muzeu arheologic. M-am născut pe 22 mai 1961 într-o familie de intelectuali modești. Tata era medic veterinar în comună Chirnogi, lângă Oltenița, iar mama era profesoară de chimie la liceul teoretic Alexandru Sahia din oraș. De fapt m-am născut la Budești, lângă București, în casa bunicilor paterni, dar, cum am stat acolo doar un an, nu am nici o amintire. Bunicul din Budești, Ion Sima, era mic chiabur; după ce comuniștii l-au reciclat vreo opt ani la Canal, a devenit factor poștal. I-au trebuit pe urmă doar doi ani ca să devină dirigintele poștei, în ciuda dosarului imposibil. La Budești, înainte de război, exista o familie de oieri macedoneni înstăriți, familia Barba. Odată cu sosirea rușilor în 1944, familia Barb devine brusc un pion important al militantei comuniste, iar tânăra Margareta Barba are o ascensiune fulminantă în ierarhia noii puteri populare. În anii ‘50, tatăl meu, student la medicină veterinară în București, are cu Margareta Barba o scurtă relație, grație căreia îi putea furniza bunicului și altor deținuți de la Canal mult doritele pachete de supraviețuire. Totul se făcea contra celebrilor cocoșei de aur. Odată cu sfârșitul idilei, se termină și cu pachetele. Marga Barba ajunge, cu timpul, soacra candidatului la președinția României Mircea Geoană și, după cum spun gurile rele, eminența cenușie din umbra lui Geoană. Ascensiunea ei în ierarhia puterii comuniste și apoi post-decembriste continuase fără nici o opreliște. La peste 50 de ani distanță de trecătoarea lui relație cu Margareta Barba, în decembrie 2009, tatăl meu, lovit de o leucemie galopantă (va muri la nici o lună după, în ianuarie), mă roagă să-i îndeplinesc o ultimă dorință: să voteze la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Șocat de ciudățenia dorinței, ținând cont, mai ales, de situația în care se afla, am făcut toate demersurile legale pentru a-i aduce urna acasă. Îmi amintesc cât de greu a fost să obțin hârtiile necesare pentru a convinge comisia electorală de la Liceul Caragiale să se deplaseze cu o urnă la un muribund care locuia la 500 de metri distanță. Tata fusese în continuu foarte critic cu ambii candidați și nu era implicat în politică. Astfel că, după ce a votat, l-am întrebat ce sens avusese acea stranie dorință a sa. Atunci mi-a povestit prima dată despre Marga Barba și ce s-a întâmplat în anii ‘50, și așa am înțeles de ce era atât de important pentru el să voteze contra lui Geoană. Tot atunci era o mare criză de sânge pentru transfuzii, de care tata avea nevoie zilnic. I-am rezolvat problema cu sângele printr-o intervenție la Cozmin Gușă (pe atunci șeful campaniei electorale a lui Geoană), care a apelat la Ion Bazac, ministrul PSD al Sănătății. Tatei nu i-am spus, văzusem cât de intense erau sentimentele lui de răzbunare față de Geoană și știam că n-ar fi acceptat sângele. Am realizat în acel moment ce mare era prăpastia între generația tatălui meu − care, deși a fost nevoită să se încovoaie deseori sub loviturile puterii comuniste, a rămas totuși, cât de cât, în picioare − și generația mea, o generație care s-a născut în compromis, a crescut în compromis și a făcut astăzi, din abilitatea cu care jonglează cu compromisul, esența succesului în noua societate post-decembristă. Politica e într-adevăr arta compromisului, însă o țară nu poate fi compusă doar din politicieni, pentru că așa nu mai avem nici un viitor. Îmi vine în minte o veche glumă a lui Mircea Crișan: Un român emigrează într-un mic oraș american. De dimineață, în prima zi, iese pe stradă și încearcă să intre în vorbă cu localnicii, dar descoperă cu stupoare că nimeni nu vorbește engleza. Toți cei pe care-i abordează îi răspund în chineză, arabă, spaniolă... Șocat, întreabă: Dar unde sunt americanii? Păi ei sunt la muncă, domnule! i se răspunde. Dacă facem non-stop compromisuri și aranjamente, dacă suntem cu toțîi „politicieni“, cine va mai munci în România peste 20 de ani? Courage is what it takes to stand up and speak; courage is also what it takes to sit down and listen. Winston Churchill Astept parerile Dvstra, bune sau rele,Stiu si sa ascult. Sankt Moritz, 11 mai 2014 (va urma)   Citește si: Cristian Sima lovește din nou – DOVEZI ale dezvăluirilor Acuzații incendiare: Cristian Sima face dezvăluiri năucitoare din lumea politică

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.