Premium
Cu „Timpuri virale”, Alexandru Petria ne conduce direct în peștera lui Platon pe care începe să ne-o prezinte ca un veritabil agent imbiliar. Înăuntru este, desigur, întuneric, dar așa este și în societatea în care trăim. Asta nu-l împiedică însă pe Petria să-i scotocească atent cotloanele, fără să se mai ferească de gîndurile care vin pe contrasens.
Cînd ești nevoit să îi inviți pe oameni să gîndească, deoarece ei „și-au delegat gîndirea”, este nu doar tîrziu, ci reprezintă chiar debutul a ceea ce Alexandru Petria denumește „demență”. Starea în care realitatea și procesele mentale asociate acestei realități sînt pur și simplu dizlocuite de trăiri virtuale, de imagini false, de concluzii aiuritoare.
În peștera noastră, anume în realitatea aparentă, intunericul nu poate simboliza decît ignoranța groasă, iar lanțurile reprezintă prejudecățile. Aici, focul, lumina, asociată cunoașterii nu are cum să pătrundă, și bine observă autorul, în situația dată, covîrșitoare devin aparențele, umbrele. Dar acestea, sînt doar reflectări neclare ale unei reralități fizice obscure, ocultate de anii de școală prea puțini, de testele grilă, de copiat, de prea multe indulgențe, de bacalaureate luate la „lovituri de penalty”.
Cu intelectul amputat, cu curiozitatea extirpată și cu propriile libertăți asumate de pe o listă bizară „permisă” de multinaționale, viața nu are cum să fie altfel decît „proiectată de păpușari”, sau o „regresie” spre stadiul larvar. La Kafka, bunăoară, „metamorfoza” aceasta – din om în gîndac – pare mai puțin tristă. Asta, pesemne deoarece experiența suprarealistă din nuvela amintită, a personajului Gregor Samsa ce se transformă în gîndac, rămîne cumva atașată unei „vieți” fictive, din literatură.
Petria, însă, scotocind după noile resorturi ale condiției umane, ne aruncă fără prea mari rezerve în față realitatea sinistră a trăitorului din prezentul secol, retras în ficțiune, precum „omul-gîndac” din nuvela lui Kafka ce se retrage în propria odaie, incapabil să se adapteze vieții inexplicabile ce i s-a hărăzit.
Diferența este uriașă între omul de azi și personajul bulversant descris de Kafka, anume omul-gîndac, căci acela rămîne apt să își înțeleagă viața, indiferent de nefericita metamorfoză petrecută, în timp ce „personajul” din cartea lui Alexandru Petria, omul de azi, viu, real, „are realitatea smulsă din ochi”. În consecință, gesturile, alegerile, acțiunile omului contemporan deraiază de pe liniile obișnuite ale existenței, alegînd să privească șirul aberațiilor cotidiene cu maximă placiditate.
Ideiile, fie ele și „pe contrasens” vin ca valurile, numai că autorul le „concediază” cu rapiditate și ne duce la țărm din două-trei vîsle, considerînd, ca în buna tradiție a presei de astăzi, că omul e prea grăbit să mai rumege demonstrații savante, grăbindu-ne așadar să ajungem la desertul dulce al concluziei finale.
Formei incerte a existenței, Petria îi adaugă apoi și presiunea timpului, ambele complotînd să îi suprime omului curiozitatea și bucuriile simple ale traiului. În această conjunctură, contestatarii „ordinii” sînt „priviți ca niște ciudați, duși cu pluta, periculoși, mai abitir acum decât în secolele anterioare, fiindcă omenirea are o existență mai bună decât oricând. Și are impresia că starea este eternizabilă”.
Riposta față de statul care l-a trădat pe cetățean, față de Europa care l-a abandonat, arînd terenul pînă nu demult locuit de oameni și transformîndu-l în loc de hîrjoneală pentru corporații, începe cu introducerea într-un ring imaginar a celor „ne-castrați de curaj”, a gînditorilor contemporani.
Angajarea în aventuroasa căutare a libertății se lovește însă de straniul balet autohton cu pașii aferenți – lîncezeală, compromis, trădare – dar și cu pofta morbidă de acumulare „ca hîrciogul”.
Aceasta este „zestrea” cu care se ciocnește societatea românească de Covid-19, în viziunea lui Petria. Ca atare, fix în aceste coordonate se dezvoltă scenariul pandemic cu care putem fi de acord, cum la fel de bine ne putem mira cum de autorul defilează atît de nonșalant în paralel cu problema pusă în discuție, fără să atingă cutare sau cutare chestiune.
Pe urmă, încep să se înșire tablourile „timpului viral”, și plesnesc sonor, ca niște palme peste față, se succed sec, răscolesc frica latentă a cititorului, indiferent dacă sub privirile lui, Petria etalează imaginea viitorului, prezentului sau trecutului.
Problemele identificate nu sînt puține, iar de aici – mai ales avînd în vedere stilul telegrafic al explicațiilor – se deschid căile spre o infinitate de contestări ale celor afirmate în carte. Cîte capete, tot atîtea opinii în chestiunea Covid-19, dar asta nu-l sperie deloc pe autor să-și aducă propria contribuție la muntele de texte deja publicate și, cu un gest ușor autosuficient, să arunce exact în vîrf încă o carte, nepăsător că peste aceasta va ploua cu alte și alte tomuri.
Dintre ideile remarcabile ale cărții, ar fi de menționat cele înghesuite în segmentul numit „Sentimentul de utilitate al omului oarecare”. Regăsirea familiei uitate, a comunității, a rădăcinilor, se bate cap în cap cu pierderea eroismului și a principalelor calități umane tradiționale, în numele unei generozități falsificate. Astfel, reîntîlnirea cu măștile devine o reîntîlnire cu euri schilodite, căutarea semnelor care să deslușească misterul din spatele măștii fiind perfect inutilă.
În vremurile „virale”, măștile nu sînt apotropaice, nu-l feresc pe purtător – în mod magic – de absolut nimic, rămîn tragice sau comice în funcție de purtătorii de ocazie iviți pe scena ritualului civic pandemic, coeziunea în jurul măștii arătînd doar măsura controlului din societate.
Dacă în ritualurile și serbările de tipul carnavalului de la Veneția măștile permit individului să experimenteze un scurt episod de libertate, de ieșire din canoanele și regulile familiei, comunității, societății, purtătorii de astăzi ai măștii reprezintă tocmai opusul! Pulcinella, Colombina, Pantalone sau Arlecchino nu doar că nu se regăsesc în imaginile triste ale indivizilor care se tîrăsc pe stradă, dar reprezintă și opusul ritualurilor de trecere de la iarnă spre primăvară, în cazul actual, trecerea făcîndu-se din direcția vieții, veseliei, bucuriei de a trăi spre cotloanele dominate de spaime și tenebre.
De aici, pasul către violență pare oarecum firesc și în deplină corelație cu suspendarea libertății și a timpului necesar pentru a trăi efectiv. În context, citarea cuvintelor regizorului Cristi Puiu „Dacă dumneavoastră sunteți aici și vă uitați la un film azi, este pentru că au existat niște oameni indisciplinați în România în decembrie ’89 și care au zis «Nu» dictaturii”, nu face decît să sublineze și mai pregnant nevoia de a înfrunta „Ministerul Adevărului”.
Prima parte a cărții se încheie cu o instigare la rezistență, iar a doua parte – așa-zisul „jurnal” – începe să țăcăne sacadat de îndată, ca o ploaie nervoasă, dornică să-i trezească pe cititori.
Colecția de aberații și de lucruri deștepte consemnate de autor este fabuloasă! De la „hiperdemocrația” lui Jacques Attali, la Zizek, de la italienii care cîntă imnul în balcoane la aberațiile guvernamentale, de la moartea lui Paul Goma la zicerile lui Mirel Palada, ne cufundăm într-un hățiș multicolor asemeni unui tutun de pipă atent încropit de vreun mare artizan. Sigur, cînd „gustăm” textul lui Petria, cu bucățile ei tăiate mărunt, nu putem să nu remarcăm cum această cromatică ne conduce de la tonurile întunecate spre cele aurii, iar de aici înapoi, aidoma tutunului de pipă, ne bucurăm așadar de izul puternic și întunecat – parcă de Latakia, ce se împletește cu arome mai prietenoase de tutun englezesc, corpolent, ce condimentează plăcut mai apoi frunzele de Virginia sau de Burley. Mă ierte nefumătorii!
„Cred în primatul adevărului, cât e el de neconvenabil, pe alocuri penibil”, zice Petria. Numai că, în era post-adevărului, avînd și o raniță bine burdușită cu definiții date pînă aici de toate mințile luminate, găsirea adevărului devine de multe ori greoaie. După cum spuneam la început, probabil că aici și-a găsit Alexandru Petria menirea: să-i conducă afară pe cei orbiți din eterna peșteră în care i-a zămislit Platon.
Ambrus Bela
