Fiecare an electoral e diferit de altul. Până acum, România a avut zece ani electorali din cei 26 care au trecut după răsturnarea regimului comunist. Câteva elemente specifice anilor electorali, independente de context - partidele se avântă în promisiuni pentru următorul ciclu electoral, devin mai atente la vocile grupurilor reprezentative și interesele categoriilor sociale, își pun cenușă în cap pentru greșelile trecutului, promit schimbări și reforme în societate, în general, comunică mai mult cu alegătorii și se străduiesc să le dea satisfacție.
Dincolo de aceste elemente specifice, comune, apar și multe diferențe date de context.
De pildă, ceea ce pare a fi o particularitate a anului electoral 2016 este lipsa unor responsabilități politice clare pentru guvernarea țării. Este, de altfel, un caz unic în istoria psot-decembristă: un guvern format din tehnocrați/apolitici, fără o majoritate asumată în Parlament. Doar doi alți ani electorali pot fi considerați oarecum similari: 1992 și 2008. O să explic de ce.
În 1992, aveam un guvern tehnocrat, condus de Theodor Stolojan, ”aproape” de uniune națională. În afară de PNȚCD, celelalte partide relevante (PNL, PDAR, MER) au avut miniștri în acest cabinet. Mai interesant este că guvernul a rezistat ”marii rupturi” din martie 1992 între Roman și Iliescu (FSN și FDSN), dar și rupturii din CDR (alianță constituită în noiembrie 1991), de unde s-au retras liberalii lui Radu Câmpeanu în aprilie 1992.
De ce seamănă 1992 cu 2016? Pentru că și atunci aveam un premier tehnocrat, asumat de președintele țării de atunci, Ion Iliescu și un guvern care acoperea aproape tot spectrul de reprezentativitate. Cumva, ”nimeni” din 2016 seamăna cu ”toți” din 1992, doar că azi e mai puțin democratic decât atunci. Partea bună, ca să zicem așa, în 1992, era că opoziția se făcea mai puțin la măsurile guvernării și mai mult pe aliniamentele democratizării țării. Cu alte cuvinte, Opoziția (CDR) contesta chiar fundamentele regimului post-decembrist creat de Iliescu și FSN.
Asemănările sunt probabil mai clare cu guvernul Tăriceanu din 2008. Un guvern care avea o susținere parlamentară de aproximativ 25%, la vedere. Restul sprijinului parlamentar venea subteran de la PSD, care a exercitat timp de doi ani un șantaj eficient prin moțiuni de cenzură sau amenințare cu moțiuni de cenzură. Astfel, măsurile guvernului Tăriceanu au fost o încununare a populismului, reflectat în indicatorii macro la sfârșit de an: 7% creștere economică și 5% deficit bugetar.
Ce a rezultat din anii electorali 1992 și 2008? În mod sigur, a rezultat o distribuție mai echilibrată decât la alegerile precendente. De la un FSN cu un scor de 66% în alegerile din 1990, la un FDSN de 27-28%, CDR de 20%, FSN de 10% și PUNR de 7-8% în 1992. În 2008 a rezultat un echilibru în trei: PDL și PSD (aproximativ 32%, umăr la umăr), PNL de 20%, față de 2004 cu un spectru foarte polarizat între PSD (36%) și Alianța D.A. (32%). Practic, în 2008, oricare două din cele trei partide (PSD, PDL, PNL) puteau face un guvern stabil.
Pe de o parte, am putea spune că asemănarea e mai mare cu 1992, anul pulverizării FSN, un agregat asemănător cu USL și el destrămat în 2014. Pe de altă parte, din punctul de vedere al guvernării, asemănarea este mai mare cu 2008, când guvernul era ultra-minoritar, ceea ce am putea spune cu indulgență și despre guvernul Cioloș, care pare a fi sprijinit, conform declarațiilor, doar de PNL. Diferențele sunt date de pragul electoral de 5%, care nu exista încă în 1992.
Un alt actor important în ecuația anului electoral îl reprezintă Președintele României, ca agent politic. În 1992, era Ion Iliescu, care susținea guvernul Stolojan, dar era portretizat ca răul absolut de către opoziția CDR. În 2008, era Traian Băsescu, la care PNL și PSD făceau împreună Opoziție, dar guvernul nu era al președintelui, ca astăzi. În 2016, Iohannis susține guvernul Cioloș și este contestat doar din zona partidelor mici (MP și ALDE).
Sintetizând, avem următoarele situații:
| 1992 | 2008 | 2016 | |
| Sustinere parlamentara a guvernului | Ultra-majoritara | Ultra-minoritara | Ultra-minoritara |
| Sustinerea guvernului de catre Presedinte | Da | Nu | Da |
| Opozitia fata de Presedinte | CDR | PNL,PSD | MP, ALDE |
| Ce a rezultat in alegeri? | Doua partide mari (FDSN, CDR) si doua partide mici (FSN, PUNR) | Trei partide apropiate ca marime (PDL, PSD, PNL) | ? |
Ce ar putea rezulta din anul electoral 2016?
Depinde de modul în care se vor constitui aliniamentele.
Guvernul Cioloș păstrează un deficit bugetar suficient de larg pentru a nu stârni nemulțumiri sociale anul viitor. Va fi însă contestat acerb din perspectiva marilor reforme, pe care, neavând majoritate, nu le poate face. Iohannis va fi contestat din perspectiva pasivității sale, dar și, prin ricoșeu, ca susținător al unui guvern slab, fără majoritate. Dacă în 1992, segmentul contestatar pro-democratic era în tabăra CDR, iar Iliescu era considerat exponentul neo-comunismului anti-democratic, în 2016, Iohannis și Cioloș încearcă să atragă de partea lor această categorie de contestatari, în opoziție cu partidele/Parlamentul, prost văzute în ansamblu de alegători din cauza lipsei democrației și corupției.
Ca și în 1992, în 2016 există un potențial de scindare a partidelor mari. În 1992, FSN s-a dezmembrat între grupările Iliescu și Roman, iar CDR i-a pierdut pe liberalii lui Câmpeanu. Astăzi, PSD este divizat între Ponta și Dragnea, iar PNL între Blaga-Băsescu, pe de o parte, și Gorghiu-Tăriceanu, de cealaltă parte. În măsura în care aceste divizări se vor produce în realitate, va fi în avantajul MP și ALDE, și eventual în beneficiul lui Ponta, astăzi fără un partid al lui, dar cu destui loiali în tabăra PSD.
Comentează