CU PAȘII SPRE FÂNTÂNA ALBĂ, CU GÂNDUL ȘI INIMA SPRE VORONEȚ

Astazi de dimineatam-am pornit spre Fântâna Albă, așa ca la fiecare 1 aprilie de la 1991 încoace – în primii ani parcurgând o bună parte de drum pe jos, prin pădure, într-o coloană nesfârșită de oameni, dintre care astăzi mulți nu mai sunt printre noi. Tot mâine, mă voi porni și spre Voroneț, cu gândul și cu inima, trecându-le prin vamă. Cine să le oprească – gândul, dorul, inima? Pentru noi, urmaşi şi moştenitori ai neamului martirizat la Fântâna Albă, e un semn ceresc că Sfânta Mănăstire Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală la 1 aprilie (cu trei decenii în urmă), după ce a stat mai mult de două secole cu porțile închise (în 1785 23 de mănăstiri au fost desfiinţate, după anexarea părţii de nord a Moldovei la Imperiul Austriac). Amintind de 1 aprilie 1991, când prin ordinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât reînfiinţarea Mănăstirii Voroneţ pentru călugăriţe, nu putem uita că tot în această perioadă s-a făcut puţină dreptate şi românilor din ţinutul nostru: au început să fie comemorate (la nivel oficial) victimele de la Fântâna Albă. Jertfa lor astăzi mi se pare de natură mitică, asemuită după spiritul de sacrificiu cu monumentala frumuseţe a frescelor de la Voroneţ, numite ”Trepte ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni”. Frumuseţea, Libertatea, Demnitatea omenească au cerut mari sacrificii, recuperate astăzi prin reînvierea glasului clopotelor de la Voroneţ, prin scoaterea din uitare a mucenicilor români din Bucovina tăiată-n două.

Mi-au pătruns adânc în suflet cuvintele primei stareţe a Sfintei Mănăstiri Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu: ”Mănăstirile noastre sunt deschise pentru ca lumea să vină spre noi, nu să ne ducem noi spre lume. Pentru că şi către Mântuitorul se duceau oamenii, nu se ducea El spre ei. Nu uit aceste cuvinte şi totodată mă bucur că pentru oamenii noştri măicuţa Irina a lăsat ”să se ducă mănăstirea la lume”. Până la invazia covidului, de multe ori am avut bucuria să le întâlnesc la Cernăuţi pe stareţa dr. Gabriela Platon, pe maica Elena Simionovici, preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, dar şi pe proinstareţa măicuţa Irina Pântescu – la hramul Bisericii ”Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Buda Mahala, la dezvelirea bustului preotului şi scriitorului Iraclie Porumbescu în curtea Bisericii ”Adormirea Maicii Domnului” din Boian. Am avut zile bune şi frumoase şi poate nici nu ne-am dat seama, n-am mulţumit îndeajuns lui Dumnezeu pentru bucuria de a le trăi împreună. Mă întreb nu o dată cum aş putea răspunde prin fapte la clipele când am avut onoarea să fiu primită în chilia stareţei Irina Pântescu, iar mai târziu să mă bucur de lansarea la Cernăuţi a volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ. Un sfert de veac de la reînfiinţare”.

Cu tremur de inimă şi fireasca sfială în proximitatea lucrurilor sfinte, evoc acele clipe de beatitudine duhovnicească în mijlocul măicuţelor de la Voroneţ. Deseori mă regăsesc în răstimpul de la prima întâlnire, anul 2009, şi până la ultima – martie 2020 când, împreună cu Doina Cernica, după revederea de la Ateneu cu prieteni ai revistei ”Memoria”, am parcurs neuitatul drum de la Bucureşti până la Suceava în maşina condusă de stareţa Gabriela Platon şi cu maica Elena în faţă. Evocând neuitatele întâlniri, simt atât de duios miresmele cuvintelor, precum și mireasma primei zăpezi dintr-un târziu de noiembrie, când prima dată m-am întâlnit cu sfinții din frescele Mănăstirii, ”albastrul de Voroneț” fiind până atunci pentru mine doar o metaforă. Mă temeam să nu pornească în largul zăpezii această corabie miraculoasă din piatră, lăsând doar o umbră măreață pe cer. Aș fi vrut s-o strâng în brațe, să trec pe sub pământ, prin sârma ghimpată, s-o iau cu mine acolo de unde am venit – tărâm de răni netămăduite. (Maria Toacă)