Culisele căderii lui Ponta. Unde a greșit?

Copilul rebel al politicii românești iese din scenă ”mușcând țărâna”. Umilit de partid, îngenucheat de justiție, izolat pe plan european, Victor Ponta are toate motivele să se simtă un nedreptățit al destinului. Cum a ajuns aici? Cum a fost posibil să cadă de pe culmile măreției în iadul dezonoarei și uitării? Unde a greșit? Cine l-a trădat și care au fost momentele cheie când ar fi putut să se redreseze?

Povestea creșterii și decăderii lui Ponta e mult mai complicată decât pare. Sunt multe care îi pot fi reproșate la nivelul acțiunii publice, dar se vorbește prea puțin de culisele parcursului său în funcția de prim-ministru, deși există multe elemente care au trecut dincolo de cortină, grație protagoniștilor care l-au însoțit aproape în permanență în peripețiile sale.

Faza anti-Occidentală

Și-a făcut viljelios intrarea în scenă, alături de Crin Antonescu, în primăvara lui 2012. Avea o forță de invidiat în spate, două partide mari, combinate într-o singură alianță politică. USL, și un adversar redutabil, aflat în punctul cel mai de jos al popularității, Traian Băsescu. Nici n-a preluat bine mandatul și s-a urcat în avion spre Bruxelles, uzurpând calitățile oficiale ale șefului statului de participant la Consiliul European. E drept că a primit îndată o lovitură în plină figură - plagiatul lucrării de doctorat. Mai mulți lideri europeni, înaintea sa, demisionaseră din funcție după dezvăluiri similare. Mentorul său a fost condamnat la închisoare în a doua lună de prim-ministeriat, după o tentativă eșuată a discipolului de a-l scăpa (episodul Grăjdan). Sub o asemenea presiune, din toate părțile, Ponta alege cartea acțiunii radicale. Face praf prin Ordonanțe de Urgență statul de drept și declanșează demiterea președintelui în funcție, sub privirile stupefiate ale occidentalilor europeni și americanilor. De altfel, discursul său este direct orientat împotriva liderilor europeni și activează naționalismul cel mai primitiv al simptizanților. Antonescu îl urmează orbește în această strategie.

A fost nevoie de intervenția brutală a lui Barroso și a emisarului special Gordon în vara lui 2012 pentru a opri elanul distructiv al USL. Acesta a fost primul moment de ruptură între Ponta și Antonescu. Occidentalii au înțeles că nu au nevoie de un Che Guevarra în Estul Europei și nici de o nouă țară problemă la granița cu Rusia. Le erau de ajuns Ungaria și Viktor Orban.  Evaluările arătau că, între Ponta și Antonescu, primul e mai rezonabil și poate fi domesticit. Pentru ei era greu să înfrunte mareea USL care viza acapararea justiției - acesta nu mai era un secret pentru nimeni. Astfel a apărut strategia dezbinării. Antonescu fusese izolat, iar Ponta luat în brațe de liderii de europeni și cei americani. Să ne amintim că, pe măsură ce Ponta își îndeplinea obligațiile de pe celebra ”listă a lui Barroso”, Ponta primea tot mai multe concesii: deblocarea fondurilor europene, vizită la Berlin și întrevedere cu Angela Merkel și asta doar la câteva luni după ororile anti-constituționale puse la cale de turbulentul prim-ministru al României.

Faza domesticirii

Ponta înțelege jocul și se repliază ușor, fiind totuși prins ca într-un clește între presiunile internaționale și presiunile din propriul partid sau din partea aliaților săi politici. Face o majoritate covârștitoare în Parlament, dar, cu toate astea, semnează un Pact de coabitare cu Traian Băsescu, din care un singur punct era esențial - împărțirea prerogativei de numire a șefilor de Parchete. A fost un alt moment în care șeful PSD de atunci a priceput că România nu e un sat fără câini și că, fără sprijin de la Bruxelles și Washington, poate ajunge în scurt timp în situația de a da socoteală alegătorilor pentru o economie strangulată de sancțiunile subtile ale Vestului. Rezistă totuși bine valului de reproșuri care i se aduc din partea aliaților în momentul semnării Pactului de coabitare. Din acest moment, Ponta schimbă jocul politic, ceea ce arată angajamentele pe care și le-a luat față de partenerii occidentali. E vorba de cele două linii roșii pe care s-a legat să nu le încalce cât va fi prim-ministru: independența justiției și stabilitatea macro-economică.

Planul devine din în ce mai vizibil pentru cei care aveau ochi să vadă. Liberalii sunt marginalizați în cabinetul Ponta. Sunt rupte hălci întregi din ministere așa încât oamenii lui Antonescu să aibă un acces cât mai restârns la resurse (vezi înființarea Ministerului Bugetului sau cel al Marilor Proiecte). Era evident că Ponta vizează funcția cea mai înaltă în stat în 2014, iar Antonescu și liberalii puși la colț și presați să accepte, în ultima clipă, cel mai bun târg posibil pentru ei: rămân la guvernare, dar nu primesc nici funcția de premier, nici cea de șef al statului. Apropiat de Gittenstein (care îi procură chiar o întâlnire cu Biden la Washington), dar și de alți lideri europeni, Ponta alege Occidentul și respectarea regulilor. Pentru asta avea evident nevoie de un dublu discurs. În vizitele din afară spunea ceva, când ajungea în țară spunea exact invers. Celor din afară le justifica acest dublu limbaj prin nevoia de a-și păstra sprijinul politic și popularitatea în sondaje, celor din interior prin nevoia de a menține angajamentele cu cei din afară.

Faza noilor aliați

În ciuda presiunilor uriașe la care a fost supus de baronii din propriul partid, dar și de partenerii săi cu probleme penale (Voiculescu era cel mai notoriu dintre ei), Ponta nu a trecut niciodată linia roșie a justiției. Putea da ordonanțe de urgență, putea modifica aranjamentul stucturilor judiciare, putea închide ochii la inițiativa mult așteptată a amnistiei/grațierii și, totuși, într-un balet dezagreabil, poate, pentru cei mai mulți, Ponta a reușit să-și țină la distanță sponsorii de sistemul judiciar. În 2013, trece cu bine hopul numirii șefilor de Parchete, printr-o înțelegere cu Traian Băsescu. Laura Kovesi, persona non-grata în USL, reușește să obțină șefia DNA. Relatările ulterioare ale Elenei Udrea arată că negocierele între Ponta și Băsescu n-au fost deloc ușoare, dar, în final, se ajunge la un echilibru: Kovesi la DNA, Bica la DIICOT și Nițu, Procuror General. Cheia era totuși DNA, structura care, ulterior, s-a dovedit ”nuca tare” în raport cu celelalte două.

Mai târziu, capetele aliaților săi, dar și oamenilor din propriul partid au început să cadă unul câte unul. Fenechiu, Voiculescu, Năstase sunt doar câteva din numele celebre care au fost trimise după gratii. Se intra deja în anul prezidențial și Ponta rămânea, totuși, singura speranță pentru toți aceștia, în eventualitatea că ar fi ajuns Președinte. Despărțirea de liberali era inevitabilă. Nici Antonescu nu mai avea îndoieli că va fi sacrificat și atunci a început să lucreze la un plan alternativ: o alianță cu PDL, eliberat între timp de influența lui Traian Băsescu. Planul occidental reușise. Ponta și Antonescu plecau pe drumuri separate în alegerile prezidențiale, iar Ponta părea a fi băiatul dat pe brazdă. Problema lui Ponta e că a schimbat politicile de alianțe, dar obiectivul noilor aliați rămăsese neschimbat: încălecarea justiției. În PSD așteptările erau în același sens. Tot ce a reușit a fost să-și amâne promisiunile pentru momentul în care va fi înscăunat Președinte (”dacă nu, scapă cine poate”).

Așa a apărut aranjamentul în care pârghiile puterii urmau să fie împărțite între diverși actori, alții decât cei cu care pornise la drum. Ponta ar fi câștigat prezidențialele, Maior, șeful SRI, ar fi fost numit premier, Oprea i-ar fi luat locul acestuia, Bica ar fi fost numită peste o structură comasată DNA-DIICOT, iar Kovesi ar fi fost scoasă din joc. Udrea ar fi rămas atunci șefă a Opoziției, recuperând o parte din PDL. După cum se vede, pentru Dragnea nu mai rămăsese nimic. El doar urma să plătească oalele sparte la referendumul din 2012, ceea ce s-a și întâmplat mai târziu.

Alegerea contracandidatului și ofensiva DNA

Singura problemă reală care rămăsese de rezolvat era trecerea pe linie moartă a lui Antonescu. Antonescu era un adversar redutabil pentru Ponta. Știa multe despre el și avea un elan electoral de individiat. În 2009, cu un partid modest în spate, era cât pe-aci să intre în turul doi, ieșind pe al treilea loc, cu un scor remarcabil. Energia electorală a lui Antonescu nu se diminuase prea mult, în ciuda eforturilor mediatice imense pe care apropiații lui Ponta le-au făcut pentru a-l discredita, după alegerile parlamentare din 2012. Așadar, era nevoie de un adversar ”ușor”, în genul lui Iohannis, puțin experimentat în ale politicii, minoritar etnic și religios, slab vorbitor, pe scur, victimă sigură. Printr-o manevră greu de elucidat, în iunie 2014, Iohannis a fost împins în față, iar Antonescu eliminat din joc. Unii au pus retragerea lui Antonescu pe seama unui șantaj. Oameni apropiați de acesta (se zice chiar sponsori) erau deja ”căutați” de justiție (Dragoș Dobrescu e unul din numele mai celebre).

Așadar, în vara dinaintea prezidențialelor, lucrurile păreau deja amenajate pentru o victorie sigură a lui Victor Ponta. Un contracandidat ușor, un aranjament post-alegeri care mulțumea mai mulți actori puternici în stat.

Surprizele, însă, vin tocmai de la DNA. Structura condusă de Kovesi lovește într-un ritm nebun începând cu vara lui 2014. Mai întâi fratele președintelui în funcție. Urmează partenerul lui Ponta, Dan Șova. În plină campanie sunt luați pe sus Hrebenciuc, dar și socrul lui Ponta, Ilie Sârbu. Apoi explodează dosarul Microsoft, în care Dorin Cocoș, fostul soț al Elenei Udrea, este arestat și amenință să tragă după el nume grele. Ofensiva DNA îi arată lui Ponta că singura șansă de a opri nebunia este să câștige alegerile și nimic mai puțin decât atât. Tot din relatările Elenei Udrea aflăm că Ponta l-ar fi amenințat direct pe adjunctul SRI, Florian Coldea, cu înlocuirea, în cazul în care ar fi devenit șeful statului.

Căderea

Bătălia începuse și nu mai putea fi oprită. Ponta nu a înțeles că occidentalii nu gustă ”deal” - urile interne pe care le făcuse, chiar dacă erau pregătiți să-l accepte ca Președinte, dacă alegerile ar fi decis astfel. Nu e nici astăzi foarte clar rolul pe care l-a jucat Dragnea, din interiorul echipei de campanie, odată ce se văzuse marginalizat de la masa negocierilor. Cert e că apare un neașteptat eveniment, iscat în Diaspora, care mobilizează fără precedent rețelele de socializare și răstoarnă în al doilea tur de scrutin calculele pe hârtie. Iohannis, mai puțin simpatic și dezavantajat de statutul său minoritar, reușește să călărească valul anti-Ponta și este ales Președinte. Acesta e momentul când încep să cadă alte capete, unul câte unul. Bica și Udrea sunt primele. Mai târziu, urmează Șova, Ghiță și Ponta însuși. Maior pleacă și el de la SRI și se refugiază în brațele americanilor.

Ponta rămâne premier, dar știe că va fi greu să păstreze funcția. Pentru a-și păstra popularitatea, dar și pentru a nu pierde toți aliații, dă semne că e dispus să treacă cele două linii roșii: justiția și echilibrele macro-economice. Prea târziu. Oprea este scos din angrenaj și se învârte invers decât celelalte rotițe din majoritate. Asaltul PSD asupra justiției este oprit chiar de el. Dragnea îi dă peste mână la Codul Fiscal și intră rapid în negocieri cu Iohannis și liberalii. De altfel, Ponta pierde partidul foarte repede, în vara lui 2015.

Deși încă își păstrează capitalul electoral, Victor Ponta știe că nu mai are nicio putere. Știe și că Dragnea și Oprea sunt deja în barca lui Iohannis și urmează să-i dea lovitura finală. Nici măcar Traian Băsescu nu-l mai poate ajuta. Lucrurile se precipită odată cu incendiul de la Colectiv, un eveniment total neașteptat (ca și votul din Diaspora), care dezlănțuie un val de furie în stradă ce riscă să măture violent întreg establishment-ul. Ponta nu mai are de ales și pleacă împreună cu toată echipa.

Ce nu a înțeles Ponta

Ponta are motive să plece cu un gust amar. Din perspectiva lui, a fost trădat de toată lumea. El și-a făcut numărul complicat de echilibristică între presiunile interne și externe și, totuși, a fost lăsat din brațe de Occident. Și-a respectat cele două angajmente (justiția și stabilitatea macro-economică) atât cât s-a putut. E adevărat că a lăsat în urmă tovarășii cu care a pornit la drum: Antonescu, Voiculescu și și-a sacrificat mentorul politic pe altarul justiției independent.

Ce a omis permanent în jocul său era forța Occidentului în România. Ca dovadă că, și atunci când și-a schimbat aliații, n-a încetat să negocieze pârghiile puterii, inclusiv justiția. Probabil a fost luat prin surprindere (și el și alții) atunci când, cu șase luni înainte de campania electorală, DNA a intrat în forță chiar în cercurile noilor săi aliați. Și-a imaginat, probabil, că, odată ce va ajunge șef al statului, va putea opri urgia (dovadă stă amenințarea la Coldea).

În realitate, chiar dacă ar fi ajuns Președinte, Ponta nu ar fi avut pârghiile necesare să protejeze pe niciunul din cei cu care căzuse la înțelegeri. Acesta a fost semnalul clar pe care Occidentul i l-a dat chiar înainte de alegeri: că sunt dispuși să-i accepte victoria, dar nu și aranjamentele interne. Că sunt pregătiți să lucreze cu el, dacă este legitimat de români, dar nu-i vor înghiți și amicii politici care-și negociaseră imunitatea cu el. Că, de fapt, Occidentul nu mai acceptă imunități pentru nimeni, cu excepția lui, cel care ar fi putut deveni președinte și ar fi beneficiat de acest drept constituțional.