PSD propune o idee bună sau, în orice caz, care pleacă de la premise corecte: să desfășurăm toate alegerile într-un singur an. În România, parcursul guvernărilor este fragmentat de numeroase scrutine, ceea ce implică nu doar cheltuieli inutile, dar și mult populism, paralizia administrației, instabilitatea majorităților. În ultimii șapte ani, am avut alegeri după alegeri. În 2007 -europarlamentare, în 2008 – locale și parlamentare, în 2009 – prezidențiale, în 2012 – locale și parlamentare, în 2014 – europarlamentare și prezidențiale, iar în 2016 urmează să avem iarăși două runde – locale și parlamentare.
Ideea de a comasa alegerile într-un singur an, pentru a se consuma toată febra politică și electorală a acaparării puterii, nici măcar nu e nouă. Nouă în propunerea PSD este egalizarea tuturor mandatelor alese la cinci ani, ceea ce merită discutat separat.
Ce nu spune PSD în discuțiile despre această idee este momentul ”zero” – pentru că e nevoie de un moment zero- de la care să intre în vigoare propunerea și, mai ales, cum ar trebui făcută? Pentru că nu e deloc simplu, din două motive: mandatul Președintelui și al parlamentarilor europeni este de cinci ani, în vreme ce mandatul parlamentarilor și al aleșilor locali este de patru ani. Mandatul Președintelui, al parlamentarilor europeni și al deputaților/senatorilor sunt stabilite prin Constituție. Cel ale aleșilor locali, prin lege.
Există un ”punct fix”, ce nu poate fi modificat la București. E vorba de scrutinul europarlamentar, stabilit pentru toate țările UE în aceiași ani și aproximativ aceeași perioadă – 2019, 2024, 2029, ș.a.m.d.
Cum pot fi sincronizate mandatele?
Plecând de la aceste premise, momentul ”zero” nu poate fi decât 2019, 2024, sau alt ”cincinal” ulterior.
În 2019, avem alegeri prezidențiale și europarlamentare, dar aleșii locali și cei din Parlamentul României se vor afla abia la al treilea an de mandat.
În 2024, se aliniază ”toate astrele”, în sensul că e anul privilegiat în care am avea toate alegerile – locale, parlamentare, prezidențiale, europarlamentare.
Nu există decât două modalități de sincronizare a mandatelor:
Unu – În 2019, se organizează alegeri anticipate pentru Parlament, dar, înainte de asta, trebuie modificată legea fundamentală, așa încât mandatul acestora să fie prelungit de la patru la cinci ani și următorul scrutin să fie în 2024. De asemenea, tot în 2019 trebuie întrerupt mandatul aleșilor locali și modificată legea administrației publice locale, așa încât mandatul să fie prelungit tot la cinci ani și să mai venim la urne pentru edili și consilieri abia în 2024.
Întreruperea mandatelor trebuie făcută tot printr-o lege sau OUG, dar constituționalitatea unei asemenea soluții e cel puțin discutabilă.
Doi – Până în 2024 se modifică legea administrației publice locale și Constituția, așa încât, toată lumea să plece de la un start nou pentru cinci ani.
Prima variantă este cea mai dificilă și probabil va avea de învins rezistența individuală a oamenilor din sistem. De ce ar renunța primarii la un an de mandat, cu promisiunea că vor primi în schimb cinci? Ar putea foarte bine să nu mai fie aleși. De ce s-ar da duși din fotoliile lor confortabile parlamentarii, cu un an înainte de expirarea termenului? În schimbul unei promisiuni că vor fi iarăși puși pe liste? Logica ”ce e în mână nu e minciună” a funcționat perfect până acum în camerele parlamentului pentru evitarea scenariului anticipatelor.
De ce cinci ani și nu patru ani?
Cinci ani nu e arbitrar stabilit. Ține cont, în mod evident, de lungimea mandatului europarlamentarilor, care nu poate fi scurtat la București. Deci, e o constrângere.
Mandatele de cinci ani la aleșii locali și la parlamentari ar avea o noimă și dacă ne gândim că am avea guvernări stabile mai lungi, care să urmărească obiectivele de dezvoltare și care să mențină constant ritmul reformelor.
Pe de altă parte, un mandat de cinci ani într-o democrație tânără, fără prea multe mecanisme de control între două runde de alegeri, cu ONG-uri slabe, parlamentari migratori și presă ”cumpărabilă”, reprezintă un risc serios pentru stabilitatea socială a țării.
Care e miza reală a PSD?
Oricât de generoasă ar părea ideea social-democraților pentru România, ea ascunde, ca de obicei, un calcul electoral foarte precis. PSD a pierdut toate alegerile prezidențiale din 2004 încoace și se teme că acesta ar putea deveni un coșmar recurent. Iar coșmarul are adeseori implicații și asupra celorlalte scrutine care urmează.
Unul din motivele pentru care PSD pierde aceste alegeri este că mașinăria sa electorală infailibilă se gripează atunci când trebuie să sară pragul de 49,5%, adică în turul al doilea al prezidențialelor. Poate ieși lejer pe primul loc la parlamentare, locale și europarlamentare, dar la prezidențiale turbina de voturi clachează.
Asta se întâmplă pentru că primarii din România, din toate partidele, adevăratele motorașe de mobilizare electorală, lucrează bine când e să adune voturi pentru ei, lucrează binișor când trebuie să aducă mai mulți parlamentari (adică guvernarea), dar se lenevesc teribil atunci când trebuie să se mobilizeze pentru candidatul la președinție. Așadar, cheia pentru PSD, partidul cu cei mai mulți primari și dispus oricând să mai fure alții prin OUG neconstituțional, este să suprapună interesul edililor peste toate celelalte interese electorale.
Dacă îl întrebi acum pe Dragnea cum și-ar dori el să fie grupate cele patru rânduri de alegeri de-a lungul anului calendaristic, răspunsul e garantat. Cum nu putem schimba momentul alegerilor europarlamentare (mai-iunie), le lăsăm atunci, dar, ca să nu fie prea multe, punem localele, parlamentarele și prezidențialele în aceeași zi, la sfârșitul anului.
Comentează