Subscription modal logo Premium

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!

  • cea mai rapidă sursă de informații și știri
  • experiența premium fără reclame sau întreruperi
  • în fiecare zi,cele mai noi știri, exclusivități și breaking news
DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play
NOU! Citește stiripesurse.ro
 

Curtea Constituţională discută miercuri sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis vizând Codul administrativ

www.ccr.ro
CCR

Curtea Constituţională discută miercuri sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis cu privire la Codul administrativ al României, informează news.ro.

În sesizarea depusă la sfârşitul lunii iulie, oreşedintele susţine că, prin modul în care a fost adoptată, legea încalcă prevederile art. 61 alin. (2), art. 66 alin. (2) şi (3), ale art. 75 alin. (1), (2) şi alin. (4) coroborate cu cele ale art.73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, prin conţinutul normativ, legea contravine normelor şi principiilor constituţionale.

Legea privind Codul administrativ al României a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie întrucât ”această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită”, se arată în sesizare.

”Legea privind Codul administrativ al României a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituţional întrunite, întrucât: a) niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere; b) convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară s-a realizat pe un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constituţie”, subliniază preşedintele.

În sesizare se precizează, de asemenea, că legea a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului.

”Având în vedere rolul constituţional al Consiliului Economic şi Social, precum şi atribuţiile acestuia astfel cum sunt stabilite prin legea sa organică de funcţionare, considerăm că pentru dispoziţiile referitoare la relaţiile de muncă din administraţia publică, Legea privind Codul administrativ al României trebuia să fie supusă avizării Consiliului Economic şi Social. Procedând diferit, prin faptul că Parlamentul nu a solicitat avizului Consiliului Economic şi Social, Legea privind Codul administrativ al României a fost adoptată şi cu încălcarea art. 141 din Legea fundamentală”, se mai arată în document.

Preşedintele Iohannis explică în continuare motivele pentru care o serie de dispoziţii ale Codului administrativ adoptat de Parlament sunt neconstituţionale. Prezentăm integral aceste argumente:

”Motive de neconstituţionalitate privind unele dispoziţii ale Legii privind Codul administrativ al României

A. Partea I – Dispoziţii generale

1. Art. 3 din legea criticată încalcă art. 122 din Constituţie

Potrivit acestui articol: „Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene.”

Art. 122 alin. (1) din Constituţie prevede: „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 121 alin. (1) din Constituţie rezultă că legiuitorul constituant prevede în mod expres drept autorităţi ale administraţiei publice locale primarii, consiliile locale şi consiliile judeţene. Între acestea, preşedintele consiliului judeţean nu este enumerat.

În prezent, funcţia de preşedinte al consiliului judeţean nu este consacrată în Constituţie, ci numai prin Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, act normativ abrogat, ale cărui dispoziţii sunt preluate în prezenta lege criticată. În plus, potrivit legii preşedintele consiliului judeţean este ales în mod indirect, de către consilierii ce compun consiliul judeţean. Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor constituţionale, dar şi prin prisma atribuţiilor stabilite de lege rezultă că preşedintele consiliului judeţean reprezintă o autoritate administrativ-executivă, distinctă de cea stabilită de legiuitorul constituant, care, pe lângă atribuţiile de conducere a lucrărilor consiliului judeţean, dispune şi de atribuţii proprii. Prin urmare, o atare calificare a preşedintelui consiliului judeţean drept autoritate a administraţiei publice locale este contrară Legii fundamentale.

În consecinţă, definiţia dată autorităţilor administraţiei publice locale încalcă art. 122 alin. (1) din Constituţie, pentru considerentele expuse anterior.

Totodată, norma este contrară şi art. 123 alin. (5) din Legea fundamentală, ce nu menţionează printre autorităţile administraţiei publice locale ale căror acte ilegale pot fi atacate de prefect şi pe preşedintele consiliului judeţean.

2. Art. 5 lit. a), lit. ee), precum şi lit.cc) prin raportare la lit. dd) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Conform art. 5 lit. a) din legea criticată, actul administrativ este „actul unilateral, cu caracter individual sau normativ, emis sau adoptat de o autoritate sau instituţie publică, în regim de putere publică, în baza sau în vederea executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;”.

Textul nu corespunde definiţiei actului administrativ din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, conform căreia „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ;”. Totodată, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere şi tăcerea administraţiei sunt acte administrative conform art. 2 alin. (2) din legea contenciosului administrativ.

Având în vedere că definiţia dată de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu se modifică, neexistând o astfel de prevedere în cadrul Părţii a X-a intitulată „Modificări aduse altor acte normative”, reglementarea din legea criticată creează atât un paralelism legislativ, cât şi o contradicţie de natură să genereze serioase dificultăţi de aplicare, lipsind norma de claritate, precizie şi previzibilitate, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Art. 5 lit. ee) defineşte faptul administrativ drept „acţiunea autorităţilor sau a instituţiilor administraţiei publice, împrejurarea sau evenimentul care produce efecte juridice în temeiul legii sau al actului administrativ şi care se constată prin operaţiuni administrative”, omiţându-se inacţiunile sau refuzul de a acţiona ca surse de astfel de efecte. Această definiţie intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”. Formularea deficitară a definiţiei faptului administrativ este de natură să aducă atingere exigenţelor de calitate a legii din art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Art. 5 lit. cc) şi dd) reglementează definiţiile date domeniului public, respectiv domeniului privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Dat fiind faptul că art. 286 din legea criticată face distincţia între domeniul public al statului şi domeniul public al judeţului, comunei, oraşului sau al municipiului, definiţia lacunară dată de art. 5 lit. cc) din legea criticată este incompletă, de natură să creeze dificultăţi în aplicare.

3. Art. 10 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 109 alin. (1) din Constituţie

Potrivit acestui articol - intitulat „Punerea în aplicare a programului de guvernare” - autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale, precum şi personalul din cadrul acestora, „au obligaţia de a pune în aplicare programul de guvernare aprobat de către Parlament”.

Plasată în cadrul principiilor generale aplicabile administraţiei publice, aceste dispoziţii instituie o obligaţie generală în sarcina autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale, precum şi în sarcina personalului acestora de a pune în aplicare programul de guvernare.

Sub aspectul conformităţii normei cu cerinţele constituţionale de claritate, constatăm că aceasta contravine art. 1 alin. (5) întrucât dispoziţia este plasată în Partea I, intitulată Dispoziţii generale –aplicabile întregii administraţii publice - deşi are în vedere numai autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale. Pe de altă parte, din structura Părţii a II-a a legii rezultă că în sfera administraţiei publice centrale sunt incluse şi autorităţile administrative autonome. Din această perspectivă, obligaţia instituită la art. 10 din lege intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din legea criticată, potrivit căruia autorităţile administrative autonome sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de legile lor de înfiinţare, organizare şi funcţionare şi care nu se află în raporturi de subordonare faţă de Guvern, de ministere sau faţă de organele de specialitate ale acestora.

Sintagma „punere în aplicare” este una neclară, întrucât nu se înţelege dacă această obligaţie se referă la emiterea de acte normative, realizarea de operaţiuni administrative sau orice alte acţiuni sau inacţiuni ce ar putea rezulta dintr- o astfel de obligaţie.

În Decizia nr. 158/2014, Curtea Constituţională a arătat că „În ceea ce priveşte Programul de guvernare, acest document politic vizează exclusiv raportul constituţional dintre Parlament şi Guvern, raport guvernat de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, şi de cele ale art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. În această decizie, Curtea a arătat că „Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Constituţie (..), iar cât timp încrederea acordată Guvernului nu a fost retrasă, nu există temei constituţional pentru ca acelaşi Program de guvernare, aprobat de Parlament la învestitură, să fie din nou supus aprobării Parlamentului. Mai mult, pe parcursul exercitării mandatului, dacă apreciază că Guvernul nu îşi poate realiza funcţiile constituţionale sau programul politic în noua sa componenţă, Parlamentul, în îndeplinirea funcţiei sale de control, poate să retragă Guvernului încrederea acordată, prin promovarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile art. 113 din Constituţie”.

Aşadar, programul de guvernare este un document politic, iar punerea în practică a acestuia priveşte un raport constituţional între Parlament şi Guvern, putând să atragă răspunderea Guvernului. Aşa cum a reţinut Curtea în decizia precitată „întrucât punerea în aplicare a Programului de guvernare este condiţionată de aprobarea de către Parlament, orice modificare a acestuia impune în sarcina Guvernului obligaţia de a supune dezbaterii forului legislativ noul conţinut al Programului”.

Reglementarea în discuţie transformă un document politic pe termen mediu – programul de guvernare – din instrument al Guvernului de orientare a politicii interne şi externe în principiu general al funcţionării administraţiei centrale. Un astfel de document nu poate fi transformat într-o obligaţie generală pentru personalul autorităţilor administraţiei publice centrale, dimensiunea politică a acestuia fiind extinsă asupra administraţiei publice centrale, venind în contradicţie chiar cu principiile ce guvernează activitatea sa, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Doar cu titlu de exemplu, menţionăm situaţia poliţistului, care ca funcţionar public cu statut special, intră în categoria personalului avut în vedere de dispoziţiile art. 10 din legea criticată şi căruia i-ar reveni o asemenea obligaţie. Or, potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii; poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională; poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu.

Mai mult, reglementarea unei astfel de obligaţii, poate duce la situaţii dificil de aplicat în practică, venind în contradicţie chiar cu principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor şi personalului contractual din administraţia publică, reglementate chiar de art. 375 din legea criticată. Astfel, obligaţia „punerii în aplicare” a acestui document politic poate veni în contradicţie chiar cu principiul prevăzut de art. 375 lit. a) - principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării - sau cu principiul prevăzut de lit. b) - care se referă la prioritatea interesului public, în exercitarea funcţiei publice - şi chiar cu principiul prevăzut de lit. e), conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii sunt obligate să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes altul decât interesul public, în exercitarea funcţiei deţinute.

O astfel de reglementare contravine chiar principiilor ce reglementează funcţia publică, aspect de natură să încalce art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii. Se poate ajunge astfel la situaţia absurdă în care un funcţionar public poate fi pus sub urmărire penală pentru abuz în serviciu pentru un atare aspect, neîndeplinind o obligaţie cu încălcarea legii (care ar reglementa obligaţia de punere în practică a programului de guvernare).

Mai mult, fără a limita sfera persoanelor vizate de această obligaţie se ajunge în situaţia absurdă în care persoane care nu au absolut nicio atribuţie în punerea în practică a programului de guvernare (de exemplu, persoane din structuri de suport, personal tehnic, administrativ), să încalce o astfel de obligaţie fără a avea atribuţii care să permită realizarea ei.

Ad absurdum, o astfel de dispoziţie, prin conţinutul ei echivoc şi lacunar intră în contradicţie şi cu art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în decizia precitată, „Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea constituie un act de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil realizat în vederea adoptării noului program, iar Parlamentul, în condiţiile procedurale stabilite prin Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, poate vota, în urma depunerii de către cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului”.

În plus, dispoziţia criticată extinde sfera răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului, care priveşte un raport constituţional strict între cele două entităţi, la o răspundere a tuturor persoanelor care fac parte din cadrul autorităţilor şi instituţiilor din administraţia publică centrală, aspect ce depăşeşte sensul avut în vedere de legiuitorul constituant, potrivit art. 109 alin. (1) care arată că „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”.

4. Art. 15 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie

Potrivit definiţiilor date funcţiilor Guvernului de art. 15 din legea criticată, toate acestea sunt raportate la realizarea programului de guvernare, aspect de natură să limiteze rolul Guvernului, contrar art. 102 alin. (1) din Constituţie.

Din analiza dispoziţiilor criticate, rezultă că, spre exemplu, în realizarea unor activităţi complementare programului de guvernare, Guvernul nu poate îndeplini niciuna dintre funcţiile amintite, acestea fiind circumscrise acestui document politic.

Dat fiind faptul că acest document politic pe termen mediu, aprobat de Parlament la momentul învestiturii Guvernului nu poate fi unul exhaustiv şi nici suficient de detaliat, reglementarea funcţiilor Guvernului în maniera realizată de legiuitor în cuprinsul art. 15 din legea criticată este de natură să exceadă mecanismelor constituţionale pe care Legea fundamentală le-a pus la dispoziţia Parlamentului în realizarea funcţiei sale de control asupra Guvernului şi, totodată, să ridice dificultăţi în practică. Pentru aceste considerente, raportarea tuturor funcţiilor Guvernului la programul de Guvernare poate conduce chiar la anumite blocaje, cum ar fi imposibilitatea adoptării unor reglementări şi exercitarea funcţiei de reglementare privind unele activităţi constante ale administraţiei publice, care nu depind de priorităţi strategice stabilite în programul de guvernare, cum ar fi furnizarea unor servicii publice.

În consecinţă, dispoziţiile art. 15 din legea criticată aduc atingere şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin neclaritatea acestora şi prin lipsa acestora de precizie, făcând dificilă aplicarea lor în practică.

B. Partea a II-a – Administraţia publică centrală

5. Art. 17 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Conform art. 17 din lege, pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: au cetăţenia română şi domiciliul în ţară; se bucură de exerciţiul drepturilor electorale; nu au suferit condamnări penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.

Din analiza textului rezultă că a fost eliminată prevederea din Legea nr. 90/2001 conform căreia pot fi membri ai Guvernului persoanele care nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014, s-a reţinut: „ (...)interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă, Curtea statuând că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate se integrează scopului legii - asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale.” Aceeaşi funcţie se referă la toate funcţiile enumerate în art. 1 al Legii nr. 176/2010 şi include funcţia de membru al Guvernului.

Or, norma prevăzută la art. 17 din legea criticată elimină un standard de integritate în privinţa membrilor Guvernului, aspect ce echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (3), precum şi pe cele ale art. 147 alin.(4) din Constituţie referitor la statul de drept, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 32/2018).

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, „Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate”.

În egală măsură, este instituit un regim privilegiat pentru membrii Guvernului în raport cu toate celelalte categorii de funcţii şi demnităţi publice, aspect contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

6. Art. 18 din legea criticată contravine art. 103 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie

Textul criticat prevede că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi secretarul general al Guvernului. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”

Teza I a art. 18 include între membrii Guvernului pe Secretarul general al Guvernului, în timp ce teza a II-a a acestei norme prevede că din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Din modul de redactare a acestei norme rezultă că cerinţa votului de încredere acordat de Parlament nu îl vizează şi pe secretarul general al Guvernului, aspect ce contravine art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) coroborate cele ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie rezultă că pot fi membri ai Guvernului şi alţi membri, însă numai dacă aceştia au obţinut votul de încredere al Guvernului.

În consecinţă, prin includerea între membrii Guvernului a Secretarului general al acestuia fără o menţiune expresă în ceea ce priveşte necesitatea votului de încredere acordat de Parlament art. 18 teza I din legea criticată încalcă art. 103 alin.(2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Aceste argumente se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 619 alin. (8) din legea criticată.

7. Art. 21 din legea criticată încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit acestui text, „aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului este structură fără personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de un viceprim-ministru; în cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului, la propunerea viceprim-ministrului”.

Spre deosebire de categoria de personal similară din cadrul aparatului propriu de lucru al prim-ministrului - art. 20 alin. (2) lit. b) din legea criticată - observăm că secretarilor şi consilierilor de stat din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului nu li se aplică prevederile Părţii a VI-a, Titlul III, Capitolul II – Personalul contractual încadrat la cabinetul demnitarilor şi aleşilor locali şi la cancelaria prefectului, aşa cum prevede alin. (4) al aceluiaşi articol.

Astfel, spre deosebire de secretarii de stat şi consilierii de stat încadraţi în aparatul propriu de lucru al prim-ministrului care nu au dreptul la un cabinet propriu, cei încadraţi în aparatul de lucru al viceprim-ministrului au dreptul la organizarea unui asemenea cabinet. O atare prevedere, dincolo de faptul că este contradictorie, creează un privilegiu contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie pentru secretarii de stat sau consilierii de stat din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, în comparaţie cu cei din cadrul aparatului propriu al prim-ministrului, în lipsa unui criteriu justificat obiectiv şi raţional, persoanele fiind în aceeaşi situaţie juridică şi anume: secretari de stat sau consilieri de stat în aparatul de lucru al Guvernului.

8. Art. 22 alin. (7) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 74 alin. (1) din Legea fundamentală

Conform art. 22 alin. (7) din legea criticată, „Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia proiecte de acte normative pe domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea sa ori a Guvernului.”

Menţionăm că, potrivit art. 25 lit. a) din lege, „în realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: a) iniţiază, la propunerea ministerelor de resort, proiecte de lege şi le transmite către Camera competentă, ca primă Cameră sesizată, şi spre informare către Camera decizională;”

Din interpretarea logico-sistematică a textelor şi având în vedere neclaritatea textului normativ ar rezulta că Secretariatul General al Guvernului are un drept propriu de iniţiativă legislativă, distinct de atribuţia de a elabora pentru Guvern proiecte de acte normative, similar cu cea a altor structuri administrative (spre exemplu, ministerele). Ar rezulta că Secretariatul General al Guvernului are un drept de iniţiativă distinct de cel al Guvernului pentru acte normative, inclusiv proiecte de lege, aspect care contravine art. 74 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.”

Mai mult decât atât, textul este neclar şi impredictibil, întrucât prevede că Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia acte normative pe domeniile aflate sub incidenţa autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea Guvernului. Însă, aceste autorităţi şi instituţii pot elabora ele însele proiecte de acte normative pentru Guvern şi, din această perspectivă, Secretariatului General al Guvernului nu i se poate recunoaşte un drept exclusiv de a promova aceste acte, pentru că această situaţie ar echivala cu exercitarea competenţelor respectivelor autorităţi de către o terţă structură administrativă, fără competenţe legale în domeniile respective.

Nu în ultimul rând, textul creează impredictibilitate, întrucât permite apariţia unor situaţii absurde, de exemplu, Secretariatul General al Guvernului iniţiază un proiect de act normativ într-un anume domeniu de activitate cu un anume conţinut, iar structura care s-ar ocupa de respectivul domeniu de activitate iniţiază un proiect de act normativ cu un conţinut diferit.

9. Art. 22 alin. (10) şi art. 275 alin. (9) din legea criticată încalcă prevederile art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (2) din Constituţie

Conform art. 22 alin. (10) din lege, „Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare sau trecute în subordine organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu excepţia ministerelor.” Textul contravine dispoziţiilor art. 116 alin. (2) din Constituţie, conform cărora alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale înscrise în art. 116 – 117, un organ central de specialitate se poate înfiinţa numai în subordinea Guvernului, a unui minister sau ca autoritate centrală autonomă.

10. Art. 26 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), precum şi art. 126 alin. (6) din Constituţie

Art. 26 din legea criticată - intitulat „Controlul ierarhic” – prevede: „(1) În realizarea rolului său de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, asupra organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. (2) În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative nelegale, netemeinice sau inoportune emise de autorităţile prevăzute la alin.(1)”.

În primul rând, introducerea unui nou caz de anulare a actelor administrative pentru motive de „netemeinicie” este neclară, nefiind precizate criteriile după care se apreciază această netemeinicie şi în raport cu ce anume poate fi anulat un astfel de act. De asemenea, nu este clar în ce măsură netemeinicia unor acte adoptate de organele administraţiei publice centrale se suprapune peste inoportunitatea acestora.

În al doilea rând, textul reglementează un aspect ce ţine de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Anularea reprezintă o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative, fiind o operaţie juridică prin care se dispune desfiinţarea respectivului act, încetarea definitivă a producerii de efecte juridice de către acesta. Folosirea sintagmei de anulare, când, în realitate ar putea fi vorba cel mult de un caz particular al revocării, produce confuzie şi lipseşte norma de claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul ierarhic superior desfiinţează acel act, mai înainte ca acesta să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice. Astfel, revocarea reprezintă o aplicaţie, în domeniul dreptului administrativ, a unei puteri de retragere a propriilor acte de către administraţie, constând în eliminarea unui act deja emis, cu consecinţa imposibilităţii pentru acesta de a mai produce efecte juridice ulterior.

Neclaritatea din prezentul articol este argumentată şi de necorelarea dispoziţiilor criticate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ care precizează următoarele: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.”. Principiul revocabilităţii actelor administrative este un efect firesc al trăsăturilor administraţiei publice, însă reglementarea acestuia trebuie să fie realizată cu respectarea exigenţelor de calitate a legii.

În egală măsură, folosirea acestei formulări poate fi interpretată şi în sensul unei încălcări a competenţei instanţelor de judecată de a dispune anularea unui act administrativ, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie ce consacră principiul separaţiei puterilor în stat coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituţie. Apreciem că într-un sistem democratic, caracterizat prin legalitate, controlul de legalitate al unui act administrativ trebuie lăsat în competenţa exclusivă a autorităţii judecătoreşti, revocarea fiind operaţiunea care revine exclusiv autorităţii administrative emitente sau autorităţii ierarhic superioare.

Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa art. 275 alin. (9) din legea criticată, potrivit cărora „Ministrul care coordonează instituţia prefectului poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect care au caracter normativ sau a celor prevăzute la alin. (3) şi (7), dacă le consideră nelegale sau netemeinice”.

11. Art. 29 alin. (3) din legea supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 1 alin. (5) raportat la art. 107 alin. (1) din Constituţie

Conform art. 29 alin. (3) din lege, „deciziile Prim-ministrului se contrasemnează de Secretarul General al Guvernului.”

Nu este clară motivaţia şi justificarea legiuitorului cu privire la necesitatea contrasemnării deciziilor primului ministru de către Secretarul General al Guvernului, în condiţiile în care deciziile primului ministru sunt emise în realizarea atribuţiilor proprii pe care acesta le are, fiind acte administrative normative sau individuale, care se publică în Monitorul Oficial.

Poziţia juridică deosebită a prim-ministrului este subliniată în dispoziţiile Legii fundamentale (art. 107), determinată de modul de desemnare, de înlocuire şi de atribuţiile pe care acesta le are, fiind o autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, în măsură să influenţeze nu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului.

Totodată, textul este imprecis, întrucât nu precizează care este sancţiunea lipsei contrasemnăturii, precum şi semnificaţia juridică a acesteia, aspecte care încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 107 alin. (1) din Constituţie, iar potrivit celui din urmă text constituţional precizat, acesta stabileşte că „Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin”. În consecinţă, obligativitatea contrasemnării deciziilor prim-ministrului limitează rolul constituţional al acestuia.

În plus, dispoziţiile art. 29 alin. (3) din legea criticată adaugă la prevederile art. 108 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora obligativitatea consemnării de către miniştri care au obligaţia punerii lor în executare este prevăzută numai pentru hotărârile şi ordonanţele adoptate de către Guvern.

12. Art. 39 alin. (1) şi (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie

Potrivit textului criticat - având ca denumire marginală „Conflictul de interese” - „(1) Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului este în conflict de interese în situaţia în care, în exercitarea funcţiei publice de autoritate, este chemată să ia o decizie sau să participe la luarea unei decizii, să emită un act administrativ sau să încheie un act juridic cu privire la care are un interes personal de natură patrimonială. (2) Membrul Guvernului care se află în conflict de interese în condiţiile alin. (1) este obligat să se abţină de la luarea deciziei sau de la participarea la luarea deciziei, de la emiterea actului administrativ sau încheierea actului juridic respectiv care ar putea produce un folos material pentru sine sau pentru soţ, soţie ori rude până la gradul al II-lea.”

Modificarea textului restrânge domeniul de aplicare a răspunderii unui membrul al Guvernului pentru un eventual conflict de interese, permiţând practic celelalte fapte realizate dintr-un interes personal de natură nepatrimonială ori cu scopul de a obţine un folos material pentru alte rude apropiate sau pentru alte persoane. Concret, membrul Guvernului este apărat de răspundere dacă asigură folosul material pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc), concubini, prieteni sau persoane cu care a stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate.

De asemenea, introducerea unei consecinţe calificate, aceea „de a produce un folos material” nu are nici o justificare raţională şi nu este în concordanţă cu valoarea socială protejată prin norma în discuţie, existând posibilitatea ca membrul Guvernului să urmărească obţinerea unui folos nepatrimonial, ipoteză exclusă de către legiuitor prin modificarea adoptată.

În acest context, Curtea Constituţională a subliniat în mod constant în jurisprudenţa sa că, prin soluţiile adoptate, legiuitorul are obligaţia de a adopta măsuri adecvate, necesare şi care să păstreze un just echilibru între interesul colectiv şi cel individual, subiectiv (Decizia nr. 683/2014 şi Decizia nr. 54/2015). În consecinţă, restrângerea definiţiei conflictului de interese pentru membrii Guvernului aduce atingere art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, care consacră principiul statului de drept şi principiul legalităţii.

13. Art. 40 alin. (1) lit. g) din legea criticată încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie

În cuprinsul art. 40 alin. (1) lit. g) din lege se precizează că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu calitatea de persoană fizică autorizată sau de persoană care exploatează o întreprindere individuală sau o întreprindere familială.

Astfel, este înlocuită sintagma „calitatea de comerciant persoană fizică” din art. 84 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 161/2003 cu sintagma „calitatea de persoană fizică autorizată sau de persoană care exploatează o întreprindere individuală sau o întreprindere familială”.

Cu referire la acest caz de incompatibilitate, trebuie menţionate considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2017, potrivit cărora Curtea a reţinut că „nu se poate afirma de plano că membrul unei întreprinderi familiale nu are calitatea de comerciant persoană fizică. Desigur, calificarea de facto a unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind comerciant trebuie apreciată de la caz la caz, de către instituţiile/autorităţile competente, în funcţie de coordonatele cuprinse în legislaţia de drept comun”.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 104/2018: „Cu privire la sintagma "comerciant persoană fizică", aceasta a format obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se, spre exemplu, asupra dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 16 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 96/2006, a căror neconstituţionalitate a fost susţinută de autorii excepţiei prin aceea că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de "comerciant persoană fizică", textele de lege criticate pot genera interpretări şi aplicări eronate, motiv pentru care se impune nuanţarea acestora, în sensul clarificării înţelesului lor. Astfel, răspunzând unei asemenea critici, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015 (…) Curtea a reţinut că aspectele invocate au vizat, în realitate, interpretarea şi aplicarea legii, operaţiuni care constituie atributul instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei. Calificarea unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind "comerciant" presupune o analiză de la caz la caz, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, de către instituţiile/autorităţile publice competente, în raport cu coordonatele cuprinse în legislaţia în materie (…) Pe cale de consecinţă, a determina în concret dacă o persoană fizică care desfăşoară o anumită activitate cu caracter lucrativ se încadrează sau nu în categoria "comercianţilor", în vederea stabilirii existenţei stării de incompatibilitate dintre această calitate şi cea de deputat sau de senator, constituie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, respectiv A.N.I. şi instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I.”

14. Art. 42 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie

Conform art. 42 din lege, funcţia de membru al Guvernului încetează în următoarele cazuri: a) revocare; b) demisie; c) pierderea drepturilor electorale ca urmare unei hotărâri judecătoreşti definitive; d) starea de incompatibilitate constatată ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătoreşti definitive, în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice; e) deces; f) condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă; g) imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile pentru o perioadă de mai mult de 45 de zile.

Prin raportare la prevederile în vigoare, este eliminat cazul reglementat de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 conform căruia, în cazul în care averea unui membru al Guvernului a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.

O astfel de omisiune în reglementare echivalează cu eliminarea unui standard de integritate pentru membrii Guvernului, făcând posibil ca un membru al Guvernului a cărui avere a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, să îşi poată continua activitatea. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, legiuitorul are posibilitatea de a creşte sau de a diminua un standard de integritate, dar eliminarea unei astfel de prevederi echivalează cu o eliminare a unui standard de integritate pentru cei chemaţi să îndeplinească o astfel de demnitate publică, aspect ce echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (3) privind exigenţele statului de drept.

15. Art. 50 alin. (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 108 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie

Conform art. 50 alin. (2) din lege, „aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin membrilor Guvernului”.

Textul este neclar, imprecis şi generează impredictibilitate pentru că, în primul rând, necesitatea şi oportunitatea emiterii unui act aparţine organului colegial emitent, nu fiecăruia dintre membrii acestuia. Actele administrative ale Guvernului sunt hotărârile, fie individuale, fie normative. Or, în condiţiile în care aceste acte administrative sunt adoptate de către organul colegial înseamnă că aparţin respectivului organ colegial, iar necesitatea şi oportunitatea emiterii sunt apreciate în şedinţa Guvernului, în prezenţa majorităţilor membrilor, prin consens. De altfel, Constituţia prevede necesitatea contrasemnăturii din partea miniştrilor care au obligaţia punerii în aplicare a actelor adoptate de Guvern, o obligaţie post-adoptare şi care vizează exclusiv punerea în executare a unui act adoptat de o autoritate publică distinctă, Guvernul. În acest sens, textul încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 108 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie.

Mai mult, textul este neclar, întrucât nu se poate stabili o distincţie între noţiunea de „necesitate” a emiterii şi cea de „oportunitate” a emiterii actului administrativ. În dreptul administrativ, noţiunea de „oportunitate” se află în strânsă legătură cu noţiunea de „putere discreţionară” şi reprezintă marja de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. Depăşirea acestei marje de libertate se concretizează în exces de putere, concept definit în legea contenciosului administrativ ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”

Urmărind această linie de argumentare, oportunitatea devine un element al legalităţii actului administrativ al Guvernului, care poate fi verificată de către instanţa de contencios constituţional şi nu poate rămâne exclusiv la libera apreciere a membrilor Guvernului. Din această perspectivă, textul normativ de mai sus creează premisele încălcării art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie.

16. Art. 55 alin. (2) din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 107 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din Constituţie

Conform art. 55 alin. (2) din lege, „ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa Prim-ministrului, precum şi, în calitate de membru al Guvernului, în faţa Parlamentului.”

Potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, nu există un raport de subordonare ierarhică între miniştri şi prim-ministru, existând o subordonare între ministere şi Guvern. De altfel, legiuitorul constituant a avut în vedere constituirea unui Guvern fără scară ierarhică interioară, premierul fiind un primus inter pares, în niciun caz organ ierarhic superior pentru miniştri. Conform Constituţiei, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. Guvernul în ansamblul său (membrii Guvernului, solidar) răspunde în faţa Parlamentului, fără a exista în niciun caz o răspundere distinctă a ministrului faţă de prim-ministru. De altfel, acesta din urmă nu poate să revoce un ministru, ci poate doar să ceară Preşedintelui revocarea ministrului, ceea ce reprezintă un argument clar conform căruia Constituţia nu a urmărit subordonarea directă a miniştrilor faţă de prim-ministru, ci doar a ministerelor faţă de Guvern. Instituind o răspundere pentru întreaga activitate a ministerului în faţa prim-ministrului, legiuitorul încalcă dispoziţiile art. 107 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din Constituţie.

Deşi titlul marginal al art. 109 din Constituţie se referă la răspunderea „membrilor Guvernului”, în realitate, el reglementează, exclusiv – cel puţin în alin. (1) – răspunderea Guvernului, miniştrii luaţi în parte neputând fi sancţionaţi direct de către Parlament, ci numai prin intermediul Guvernului, ca organ colegial.

Astfel, în lumina dispoziţiilor Legii fundamentale, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului este solidară cu a celorlalţi. Pentru greşeala unuia, Guvernul poate fi demis în întregime, deoarece această greşeală priveşte echipa guvernamentală, cabinetul în întregul său, nu exclusiv pe cel care a făcut-o. Guvernul nu poate acţiona decât ca un tot. Altminteri, coeziunea şi coerenţa, de care depind eficienţa politicii sale, ar fi compromise.

În plus, dispoziţiile criticate vin în contradicţie cu prevederile cuprinse la art. 49 alin. (1) teza a II-a din legea supusă controlului de constituţionalitate, potrivit cărora „Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”.

17. Art. 62 alin. (6) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 85 alin. (2) şi (3) din Constituţie

Conform art. 62 alin. (6) din lege: „Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi calitatea de coordonator al activităţii unor ministere. Ministerele care se află în coordonarea fiecărui viceprim-ministru se stabilesc de prim-ministru.”

Prevederea este imprecisă şi neclară, putând genera impredictibilitate în aplicare. Astfel, din formulare nu rezultă temeiul constituţional al solicitării adresate de către prim-ministru Parlamentului, atâta timp cât singurele dispoziţii constituţionale cu privire la remaniere se regăsesc în art. 85 alin. (2) şi (3).

Remanierea prevăzută la art. 85 alin. (2) nu necesită aprobare din partea Parlamentului, deci nu poate fi avută în vedere în acest caz. Rezultă că, această solicitare are loc fie odată cu votul de încredere acordat de Parlament la formarea Guvernului (vot care vizează lista de miniştri şi programul de guvernare), fie ca urmare a unei remanieri guvernamentale în care se schimbă compoziţia politică sau structura Guvernului (art. 85 alin. 3 din Constituţie).

Analizând textul legii, rezultă că în acest caz nu pare că ne aflăm nici în situaţia formării unui nou guvern, nici în situaţia unei remanieri cu schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului, ci în situaţia în care, în cursul mandatului, prim-ministrul decide ca un viceprim-ministru să dobândească şi calitatea de coordonator al activităţii unor ministere.

În concluzie, nu este clar de ce este necesară o astfel de solicitare adresată Parlamentului, dacă nu ne aflăm în situaţia formării unui nou Guvern sau a remanierii cu schimbarea compoziţiei politice sau a structurii Guvernului.

De asemenea, nu este clar care este actul juridic al Parlamentului prin care se aprobă sau se respinge solicitarea.

18. Art. 71 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie

Conform art. 71 din lege, „Numirea şi eliberarea din funcţie a conducerii autorităţilor administrative autonome se face de către Parlament, în condiţiile prevăzute de legea de înfiinţare a acestora.”

Dispoziţia criticată permite interpretarea că numirea conducerii unor astfel de autorităţi se face numai de către Parlament, în condiţiile în care, în legislaţia actuală, membri ai conducerii în diverse autorităţi administrative autonome sunt numiţi şi de alte autorităţi. De exemplu, în cazul conducerii Consiliului Concurenţei, art. 15 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 prevede că: „(1) Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum urmează: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei, cu avizul Guvernului şi după audierea candidaţilor în comisiile de specialitate ale Parlamentului. Respingerea unei nominalizări se poate face doar cu condiţia prezentării motivelor pe care aceasta se bazează.”

O asemenea soluţie legislativă este de natură să afecteze autonomia autorităţilor administrative autonome. De asemenea, textul normativ este neclar, întrucât nu sunt definite elementele controlului parlamentar asupra activităţii acestor autorităţi administrative autonome. Controlul parlamentar nu poate fi reglementat de aşa natură încât să afecteze independenţa activităţilor acestor structuri administrative specializate şi autonome.

C. Partea a III-a – Administraţia publică locală

19. Art. 73 alin. (4) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit acestui text de lege: „După expirarea termenului prevăzut la alin. (3), dacă starea de incompatibilitate continuă să existe, persoana prevăzută la alin. (1) este considerată demisionată din această funcţie. Demisia se aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor şi respectiv, Senatului”.

Dispoziţia introdusă este una neclară, în cuprinsul aceluiaşi alineat făcându-se trimitere atât la încetarea de drept a mandatului persoanelor care asigură conducerea autorităţilor administrativ autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat – „persoana ... se consideră demisionată” - cât şi la o demisie concretă a acestora. Astfel, nu este clar cui îi revine obligaţia de a aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor şi respectiv, Senatului, demisia respectivă, motiv pentru care textul este unul lipsit de claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

20. Art. 94 alin. (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie

La art. 94 alin. (2) din legea criticată - cu denumire marginală „Folosirea limbii minorităţilor naţionale” - se prevede: „Autorităţile şi instituţiile publice, precum şi celelalte entităţi juridice prevăzute la alin. (1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere pot decide asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1).”

Potrivit art. 13 din Constituţie, „În România, limba oficială este limba română.”. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Constituţie, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.”

Menţionăm că la art. 94 alin. (1) din legea criticată se prevede: „În unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligaţia să asigure în raporturile cu aceştia, folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentului Cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.”

Apreciem că norma criticată contravine prevederilor art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu mai are în vedere criteriul constituţional al „ponderii semnificative” a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, criteriu esenţial care angajează obligaţia asigurării folosirii limbii minorităţii naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate.

Lăsând practic la libera apreciere (în absenţa oricăror criterii obiective – procent sau număr absolut) a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi a altor entităţi juridice decizia cu privire la asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale, se poate ajunge la situaţii în care o limbă a unei minorităţi naţionale să fie utilizată în raporturile instituţionale oficiale, deşi minoritatea respectivă nu are în mod efectiv o pondere semnificativă la nivelul unităţii administrativ teritoriale, pondere consacrată prin raportare la un criteriu obiectiv.

Mai mult decât atât, Constituţia nu a reglementat o posibilitate de a utiliza limba unei minorităţi naţionale în relaţiile cu autorităţile publice, ci o obligaţie, dar această obligaţie se naşte în măsura în care există o „pondere semnificativă” de cetăţeni care vorbesc limba respectivă.

Nu în ultimul rând, continuând argumentul de mai sus şi pentru a-l eficientiza, în condiţiile în care există mai multe minorităţi naţionale care nu au o pondere de 20% la nivelul unităţii administrativ teritoriale şi autoritatea publică ar decide folosirea doar a uneia dintre limbile minorităţilor naţionale, s-ar ajunge la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât s-ar crea un privilegiu pentru cetăţenii unei minorităţi naţionale cu o pondere mai mică de 20% în raport cu cetăţenii altor minorităţi din aceeaşi unitate administrativ teritorială, de asemenea, cu ponderi mai mici de 20%.

Totodată, legiuitorul nu ţine cont nici de dispoziţiile reglementării cadru în materie, care instituie regulile aplicabile în materia folosirii limbii în unităţile administrativ-teritoriale în care locuiesc cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, anume Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992. Potrivit art. 7 din această lege, „Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită, prevăzută la art. 1 paragraful b) din Cartă, se înţelege unităţile administrativ-teritoriale în care o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puţin 20% din numărul locuitorilor acelei unităţi administrativ-teritoriale”.

Pentru aceste motive, textul contravine dispoziţiilor art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie.

21. Art. 114 alin. (5) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală

Potrivit art. 114 alin. (5) din legea criticată - cu denumire marginală „Validarea mandatelor de consilier local” - „(5) Încheierea judecătoriei privind validarea sau după caz invalidarea mandatelor consilierilor locali cuprinde numele consilierilor locali ale căror mandate au fost validate şi se comunică de îndată prefectului şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale. În prima zi lucrătoare ulterioară comunicării încheierii, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale informează consilierii locali declaraţi aleşi cu privire la validarea mandatelor lor, supleanţii acestora cu privire la invalidarea mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi şi partidele politice sau organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Încheierea judecătoriei prin care sunt invalidate mandatele este comunicată şi respectivilor consilieri locali declaraţi aleşi.”

Norma criticată nu întruneşte cerinţele de calitate a legii sub aspectul preciziei, clarităţii, accesibilităţii şi predictibilităţii deoarece sintagma „secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale informează consilierii locali declaraţi aleşi cu privire la validarea mandatelor lor” contravine următoarei sintagme, respectiv „supleanţii acestora cu privire la invalidarea mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi”. Astfel, în cuprinsul aceluiaşi alineat se face trimitere atât la mandatele validate, cât şi la cele invalidate, nefiind clar obiectul informării supleanţilor.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că actele normative trebuie să fie suficient de precise şi clare pentru a putea fi aplicate. Prin urmare, apreciem că norma criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

22. Art. 120 alin. (1) şi alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală

Potrivit art. 120 din legea criticată - cu denumire marginală „Organizarea alegerilor parţiale” – prevede: „(1) În situaţia în care consiliul local nu a fost constituit în condiţiile art. 118, sunt organizate alegeri parţiale de completare în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale pentru locurile consilierilor locali declarate vacante potrivit art. 116 alin. (10). (2) Alegerile prevăzute la alin. (1) se organizează în termen de 90 de zile de la emiterea ordinului prefectului prevăzut la art. 118 alin. (4), în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Stabilirea datei pentru organizarea alegerilor se face de către Guvern, la propunerea autorităţilor cu atribuţii în organizarea alegerilor locale pe baza solicitării prefectului.”

Conform art. 116 alin. (10) din legea criticată, „(10) Locurile consilierilor locali declaraţi aleşi ale căror mandate nu au fost validate sau care sunt consideraţi demisionaţi de drept şi care nu pot fi completate cu supleanţi se declară vacante prin ordin al prefectului în termen de 5 zile de la prima şedinţă ordinară a consiliului local.”

Norma criticată este impredictibilă, întrucât obligă la organizarea de „alegeri parţiale” chiar dacă se declară vacante toate locurile de consilieri locali. În această situaţie, se încălcă principiul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Prin Decizia nr. 418/2014, paragraful 35, Curtea Constituţională (făcând trimitere şi la Deciziile nr. 189/2006, nr. 647/2006, nr. 903/2010, nr. 1/2012 şi nr. 26/2012) a reţinut că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”. De asemenea, prin Decizia precitată, Curtea Constituţională a evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile pronunţate în „Cauza Rotaru împotriva României” şi în „Cauza Sissanis împotriva României”), conform căreia „legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale.”

Cu privire la corelaţia dintre cele două componente – principiul statului de drept şi principiul legalităţii – Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 104/2018, paragraful 75, că aceasta este realizată „prin faptul că principiul legalităţii este unul de rang constituţional”, „astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.”

În concluzie, apreciem că textul criticat încalcă standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, precizie şi predictibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 2 alin. (1) din Constituţie.

23. Art. 136 încalcă din legea criticată art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art.136 din legea criticată descrie parcursul proiectelor de hotărâri ale consiliului local, acestea fiind transmise, după înregistrare, către compartimentele de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului în vederea analizării şi întocmirii rapoartelor de specialitate şi comisiilor de specialitate ale consiliului local, în vederea dezbaterii şi întocmirii avizelor.

Ulterior primirii rapoartelor de la compartimentele de resort şi a avizelor cu caracter consultativ de la comisiile de specialitate ale consiliului local, potri

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.