Radu Mihaiu a decis să ne lumineze: „CCR este o instituție politică. Este numită politic… deciziile sunt luate în mare parte politic.” Dincolo de neglijența intelectuală, mesajul lui fixează o bornă periculoasă: nu doar că politicul poate vorbi despre Curte, dar o poate revendica. În aceeași notă, declarațiile lui Dominic Fritz — care le amintea judecătorilor „cine i-a nominalizat” și lega verdictul de supraviețuirea guvernării — au așezat decorul în care „cine te-a trimis acolo” devine criteriu de judecată. Este o formă directă de presiune.
Această narativă — „politicul numește, deci Curtea e politică” — e o confuzie voită între genealogie și natură. Originea numirii nu stabilește statutul deciziei. Constituția a introdus numirea de către autorități politice pentru a împărți responsabilitatea selecției, nu pentru a instala o lesă. Tocmai de aceea judecătorii CCR sunt independenți, inamovibili și au mandate nereînnoibile: să rupă firul scurt al datoriei față de „propunători”.
A spune public că deciziile Curții „se iau în mare parte politic” e ca și cum ai pretinde că medicul face chirurgie „în mare parte electoral”, pentru că spitalul e în subordinea primăriei.
„Numirea politică” nu înseamnă „instituție politică”
Independența Curții nu e un slogan, e o arhitectură. Mandatul de nouă ani, nereînnoibil, e zidul care blochează traficul de influență. Incompatibilitățile stricte, nerăspunderea pentru opinii și voturi, secretul deliberării — iată mecanismul prin care Constituția și legea pun dopul în sticla tentantă a loialității. Politicul intră la poartă doar cu dosare, nu cu pretenții.
Când un deputat spune că „cei care i-au propus răspund”, insinuează un lanț de comandă care nu există în drept. Nimeni nu „răspunde” pentru deciziile Curții în fața alegătorilor, pentru simplul motiv că nimeni nu poate dicta Curții cum să decidă. Răspunderea politică se oprește la linia roșie a independenței. Dincolo, începe jurisdicția supremației Constituției.
În această cheie, intervențiile lui Fritz și Mihaiu nu sunt „opinie”, ci încercări de a standardiza așteptarea de fidelitate. E o normalizare a intruziunii - dacă tot e „instituție politică”, de ce să nu conteze „cine a numit”? E retorica prin care se îmblânzește animalul sălbatic al statului de drept, până devine animal de companie al partidelor.
Când pui pe masa Curții legi sensibile — pensiile magistraților, pachetele de austeritate —, pretenția ca verdictul să fie „politic” e o invitație la arbitrar. Astăzi ți-e favorabil, mâine îți e potrivnic; în ambele cazuri, moare criteriul conformității cu Legea fundamentală. Îi întinzi Constituției o mască de carnaval și o pui să danseze după muzica zilei.
Și nu, a invoca „responsabilitatea în fața alegătorilor” nu salvează nimic. Curtea nu e o scenă electorală, ci o sală de deliberare. Acolo nu contează cine a bătut din palme în Parlament, ci cine are argumentul de drept. În clipa în care faci din Curte un soi de „a doua Cameră” cu robe, ai închis robinetul statului de drept și ai deschis vana cinismului.
Cea mai perfidă frază din tirada lui Mihaiu e aceasta: „n-am găsit până acum un sistem mai bun”. Am găsit, există, îl avem în textul constituțional: independență, inamovibilitate, mandate nereînnoibile, incompatibilități, nerăspundere pentru voturi. Sistemul e bun, proastă e tentația de a-l trece prin tocătorul retoricii partizane până iese pastă.
În democrațiile serioase, reținerea în fața instanțelor constituționale e regulă de igienă. La noi devine act de curaj, iar curajul e înlocuit cu insinuarea. A spune despre CCR că „e politică” pentru că „e numită politic” e un sofism de manual, din premisa unei proceduri rezultă concluzia unei naturi.
Să fim clari: nu e interzis să critici o decizie a Curții. E interzis — de bunul-simț constituțional, dacă nu de lege — să anunți public judecătorilor care e prețul politic al opțiunii lor. Și e indecent să încerci să îmbraci asta în haină teoretică, prezentând deformarea drept „adevăr incomod”.
Curtea Constituțională nu are voie să fie „instituție politică” nici în imaginația celor care o contestă, nici în așteptările celor care o invocă. Are voie să fie exact ce spune Kelsen: un zid rece între lege și abuz. Lăsați-o să tacă și să judece.
Comentează