Privită pe multe hărți ale lumii, mai ales pe cele din manuale sau atlase mai vechi, Groenlanda pare aproape comparabilă ca dimensiune cu Africa. Imaginea este atât de răspândită încât a devenit un reflex vizual: o insulă enormă, așezată lângă Polul Nord, care pare să concureze cu un întreg continent.
Această percepție este însă înșelătoare și ține de modul în care Pământul, un glob tridimensional, este „aplatizat” pe o suprafață bidimensională. Nu este vorba nici de o greșeală, nici de vreo intenție ascunsă, ci de un compromis matematic inevitabil.
Anumite proiecții cartografice conservă unghiurile sau formele, dar sacrifică proporțiile reale ale suprafețelor. Iar regiunile apropiate de poli, precum Groenlanda, sunt cele mai afectate de aceste distorsiuni.
Cum se face că Groenlanda se umflă pe hartă, iar Africa pare mai mică
Proiecția Mercator, apărută în secolul al XVI-lea, a fost gândită în primul rând pentru navigație. Marele ei avantaj este că păstrează unghiurile local și transformă anumite trasee de navigație în linii ușor de urmărit pe hartă. Cu alte cuvinte, te ajută să ții o direcție constantă, ceea ce era aur pentru epoca marilor explorări și rute maritime.
Dacă te uiți pe o hartă clasică a lumii, mai ales pe una folosită frecvent în manuale, atlase vechi sau în unele aplicații, Groenlanda pare aproape la fel de mare ca Africa. La prima vedere, e genul de „adevăr vizual” care se lipește de memorie: o insulă uriașă lângă Polul Nord, rivalizând cu un continent întreg.
În realitate, impresia vine din felul în care proiectăm o planetă 3D pe o foaie 2D. Nu e o conspirație și nici o eroare simplă de tipar, ci un compromis matematic inevitabil. Unele proiecții păstrează bine formele locale sau direcțiile, dar „plătesc” cu suprafețe deformate. Iar Groenlanda stă exact în zona unde deformarea devine agresivă.
Motivul pentru care nu există proiecția perfectă
Dacă vrei o hartă care să arate mai echilibrat suprafețele, există alternative mai potrivite pentru educație și prezentare generală. Una dintre cele mai cunoscute este proiecția Winkel Tripel, folosită pe scară largă tocmai pentru că reduce distorsiunile combinate (de suprafață, formă și distanță) mai bine decât multe variante populare. Nu face minuni, dar îți dă o lume care „arată” mai aproape de realitate, fără să transforme regiunile polare în giganți.
Totuși, vine partea importantă: orice hartă plată e un compromis. Dacă optimizezi pentru suprafețe, sacrifici formele; dacă vrei forme locale bune, plătești cu suprafețe umflate; dacă vrei distanțe cât mai fidele, ajungi la tăieturi incomode prin ocean sau la forme care nu mai arată „natural” pentru ochiul obișnuit. De aici și ideea unor soluții alternative, inclusiv hărți pe două fețe (un fel de „disc” pe care îl întorci) sau reprezentări care evită tăieturile mari, dar cer un alt mod de folosire decât atlasul clasic.
Practic, „greșeala” nu e că hărțile te mint, ci că noi ne obișnuim cu o singură reprezentare și o confundăm cu realitatea. Când schimbi proiecția, schimbi și povestea vizuală a lumii. Iar lecția utilă e simplă: dacă vrei să compari suprafețe, caută hărți optimizate pentru suprafață; dacă vrei orientare și direcții, Mercator încă are sens în contexte specifice.
Comentează