Deși în România protestele par a fi devenit un ritual anual, nu suntem singurii care protestează în Uniunea Europeană. Dimpotrivă, protestele par a înflori în ultimii ani oriunde te uiți. Iar cauza din spate pare a ține de nemulțumirea socio-conomică.
Un indicator foarte util în acest sens poate fi „climatul social” măsurat printr-un Eurobarometru special.
Climatul social este calculat ca mediana (ne)muțumirii față viața personală, sistemul de sănătate, sistemul de pensii, beneficiile asociate șomajului, prețuri, relații inter-culturale / inter-religioase, inegalitate, costul energiei, costul locuirii, administrația publică, starea economiei, situația economică a gospodăriei și șomajul.
Dincolo de metodologie, este important să observăm că indicele este puternic determinat de factorii care influențează nivelul de viață. Ei bine, din ultimele 9 țări din coada acestui clasament, 6 sau 7 au cunoscut mișcări masive de stradă în ultimii ani.
În Spania au fost Indignados. Impulsul lor a fost preluat de partidul Podemos, iar pe dreapta a apărut un partid anti-sistem numit Ciudadanaos. În Portugalia am avut mișcări împotriva austerității în 2011. În Italia (aici interpretarea este, poate, forțată) am avut mișcarea lui Beppe Grillo. În Cipru au existat demonstrații masive de stradă în urma deciziei guvernului de a salva băncile pe seama populației. În România am avut proteste împotriva lui Traian Băsescu, împotriva cianurilor, împotriva gazelor de șist, pentru posibilitatea de a vota în străinătate. În Bulgaria și Grecia am avut proteste multiple, pe care nu le mai detaliez aici.
Practic, vedem tendința de protest printre europenii cei mai nemulțumiți. Nimic deosebit aici.
Interesant este să ne uităm la modul în care aceste manifestări se văd pe ele însele. S-a întâmplat să cunosc coordonatori de proteste din Grecia și Bulgaria: și unii și alții sunt convinși că mișcările lor au o dimensiune morală. Beppe Grillo a vorbit despre onestitate și democrație directă. În România protestele au părut, vorba lui Mirel Palada, post-materialiste. În Grecia s-a vorbit de democrație și demnitate. Doar în Cipru și (înțeleg) Portugalia a fost vorba de anti-austeritate.
Asta ne creează o problemă interesantă. Trebuie credem că demonstrațiile au un substrat de insatisfacție materială, pentru că ar fi absurd ca țările cele mai frustrate din punct de vedere socio-economic să producă protestele cele mai non-materiale. Dar, dacă acceptăm caracterul materialist al manifestațiilor, trebuie să acceptăm și o consecință tulburătoare: motivul pentru care oamenii ies în stradă nu este tot una cu motivul pentru care oamenii cred că ies în stradă.
Evident, există mai multe nivele ale realității. Cetățeanul înțelege până la un punct că starea mediocră a economiei impune anumite sacrificii. Și izbucnește numai atunci când peste frustrarea sa tăcută se adaugă sfidarea percepută din partea autorităților.
Dar, privind de la o anume distanță, trebuie să ne uită la cauzele inițiale. Europa este în criză economică iar țările unde criza produce cele mai mari insatisfacții (inclusiv România) sunt țările cele mai predispuse la protest.
Comentează