Premium
Alexandru Petria: - Domnule Radu Carp, statul de drept din România este cum este, discutabil. În opinia dumneavoastră, care îi sunt vulnerabilităţile principale?
Radu Carp: - Statul de drept este o sintagmă care a apărut încă din secolul 19, la noi a fost discutat în perioada interbelică şi a fost introdus în Constituţia din 1991. Nu există o definiţie general acceptată. În general, se consideră că instituţiile care garantează controlul reciproc şi separaţia puterilor intră în definiţia statului de drept. Sintagma era mai rar folosită până în 2012, acum este mai des uzitată dar puţini au reprezentarea a ceea ce este sau ar trebui să fie statul de drept. Statul de drept este domnia legii la care se adaugă instituţii funcţionale. Un mecanism al statului de drept care nu se discută decât foarte rar la noi (în acest context) este contenciosul administrativ. Aceasta arată cât de superficială este cunoaşterea mecanismelor statului de drept în spaţiul public şi cum poate fi confiscată o sintagmă de cei care nu au cunoştiinţe minimale despre cum funcţionează democraţia.
Opusul statului de drept este statul poliţienesc care nu acţionează pe baza legii, ci a comenzii nescrise a suveranului.
- Se discută despre ofiţerii acoperiţi din presă, politică şi justiţie, şi înclin să le dau dreptate celor care semnalează şi acuză fenomenul. Ce-i de făcut pentru rezolvarea problemei?
- Nu comentez, nu am suficiente date şi nu mă preocupă tema.
- V-a apărut de curând volumul de articole „Dreptul public, perspectivă comparată şi analiză politică”, la editura Adenium. E o carte captivantă, în ciuda titlului profesoral. Ce se vrea ea?
- Este vorba de o carte care reuneşte articole scrise în perioada 2013 – 2014, timp de doi ani, în principal pe blogul din ziarul Adevărul dar şi în alte cotidiene, periodice, platforme online, etc.
Le-am reunit sub un titlu comun, am eliminat referinţele la evenimente circumstanţiale şi am adăugat note. Astfel, demersul meu nu este al unui jurnalist, ci al unui analist care, din perspectiva dreptului public şi al ştiinţei politice, încearcă să descifreze marile teme ale prezentului. Am oroare de termeni precum „analist politic”, „comentator politic” sau chiar „consultant politic” (în România nu există consultanţă politică, ci mai degrabă experţi în PR care se adresează unor politicieni pe care încearcă să îi „vândă” ca produse de lux, odată la 4 ani). Sunt profesor de drept public şi ştiinţe politice. Printr-un asemenea demers, onorez o tradiţie a gânditorilor care au reflectat asupra politicii nu numai de la catedră, ci şi din presa care permite o astfel de perspectivă. În trecut Raymond Aron şi Maurice Duverger, ieri Giovanni Sartori, astăzi Bernard Henri – Levy. Nu sunt nici pe departe la nivelul acestora dar încerc să mă înscriu pe cât posibil într-o anumită tradiţie, fără a face niciun compromis cu ştiinţa.
- Cum comentaţi feed-back-ul societăţii româneşti la temele majore, inapetenţa oamenilor pentru protestele de amploare, serioase?
Dimpotrivă. Văd o mobilizare mai mare în stradă, începând cu protestele care au avut ca temă Roşia Montană. Nu mai este mobilizarea din anii 1990 care avea ca obiect revendicări politice. Astăzi cetăţenii se mobilizează pe teme care ţin de drepturile lor. Este o evoluţie care arată că societatea românească este mai matură, cu un nivel de trai mai ridicat, preocupată nu doar de politică sau economie. Nu numai societatatea civilă a evoluat dar şi sindicatele care astăzi trimit reprezentanţi la mitingurile de la Bruxelles, interesează mai puţin ce se întâmplă la Bucureşti. Este un semn de europenizare şi un semn de normalitate.
A crede că cetăţenii se vor mobiliza masiv pe teme exclusiv politice sau economice este o utopie. Cetăţenii transmit prin protestele lor un mesaj foarte simplu, indirect: „noi ne-am schimbat, vrem ca şi cei care ne reprezintă să se schimbe sau îi schimbăm cu cei care înţeleg ce dorim”.
- Reiau, în final, o întrebare pusă şi de alţii: România, încotro?
- Răspund precum a reacţionat Andrei Pleşu când a fost întrebat la o şcoală de vară la Tescani „ce este viaţa”: la această întrebare nu pot să recomand o bibliografie.
realizat de Alexandru Petria
