Premium
Un nou studiu realizat pe micuţele grăunţe de zircon din mostrele de sol selenar obţinute în perioada misiunilor Apollo sugerează că satelitul natural al Terrei s-ar fi format cu 40 de milioane de ani mai devreme decât se credea, transmite site-ul sciencealert.com.
Studiul urmează să fie publicat în jurnalul Geochemical Perspectives Letters.
Acest lucru înseamnă că Luna are vârsta de cel puţin 4,46 de miliarde de ani, conform echipei de cercetători coordonaţi de geologul Jennika Greer, de la Universitatea din Glasgow - adică cu puţin mai tânără decât Pământul, a cărui vârstă este estimată la 4,54 miliarde de ani.
Conform oamenilor de ştiinţă, Luna s-a format la puţin timp după Terra, în urmă cu aproximativ 4,4 miliarde de ani, pe când Sistemul Solar era tânăr. Atunci, o planetă de dimensiunea aproximativă a lui Marte s-ar fi ciocnit cu Pământul. În urma ciocnirii, un uriaş nor de resturi a fost proiectat în spaţiu, formând inele pe orbita Pământului. Ulterior, materia care forma aceste inele s-a agregat rezultând Luna.
"Aceste cristale (de zircon n.r.) sunt cele mai vechi dovezi formate după impactul gigantic", a declarat cosmochimistul Philipp Heck de la Universitatea din Chicago. "Şi pentru că ştim cât de vechi sunt aceste cristale, ele servesc ca reper pentru cronologia selenară".
Nu se ştie cu precizie cum şi când s-a format Luna, dar prezenţa pe Lună a anumitor elemente chimice sugerează cu putere ipoteza originii terestre. Ipoteza impactului catastrofal din tinereţea Terrei este favorita oamenilor de ştiinţă.
Estimările variază cu privire la momentul în care s-a produs acest impact, dar există din ce în ce mai numeroase dovezi, bazate pe datarea mostrelor selenare, care sugerează că acest impact s-a produs substanţial mai devreme decât supoziţiile iniţiale, care indicau spre o vârstă de 4,4 miliarde de ani. Unele analize sugerează că acest impact s-ar fi produs cel mai devreme acum 4,51 miliarde de ani.
Cristalele de zircon reprezintă o modalitate excelentă de a afla vârsta unei mostre din cauza modului în care se formează aceste cristale. Atunci când se formează un cristal de zircon, acesta încorporează uraniu dar respinge puternic plumbul. De-a lungul timpului, uraniul radioactiv din zircon se descompune în plumb, la o rată cunoscută foarte bine. Oamenii de ştiinţă examinează proporţia de uraniu faţă de plumb dintr-un cristal de zircon pentru a afla când s-a format respectivul cristal, cu un nivel ridicat de acurateţe.
Aceste cristale microscopice pot fi găsite în mostre de sol selenar obţinute în perioada misiunilor Apollo. Greer şi colegii ei au studiat zirconul găsit în mostrele adunate de misiunea Apollo 17, ultima dintre misiunile de aselenizare ce a avut loc în 1972. Conform echipei, aceste cristale s-au format după ce suprafaţa Selenei s-a solidificat din oceanul de materie topită cu care era acoperită după formare.
"Atunci când suprafaţa a fost topită, cristalele de zircon nu se puteau forma şi rezista. Astfel, orice cristal de la suprafaţa Lunii trebuie să se fi format după ce acest ocean de magmă s-a răcit. Altfel aceste cristale s-ar fi topit, iar semnătura lor chimică s-ar fi pierdut", a explicat Heck.
Cercetătorii au folosit tomografia cu sondă atomică pentru a studia compoziţia mostrelor selenare, şlefuind cristalele şi folosind apoi lasere pentru a evapora o parte din atomi. Un spectrometru de masă a fost folosit pentru a analiza materialul vaporizat, ceea ce le-a permis cercetătorilor să afle raportul dintre uraniu şi plumb.
Acest lucru a arătat că vârsta acestor cristale de zircon este de 4,46 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că Luna este cel puţin la fel de bătrână. Această informaţie poate fi folosită pentru a afla alte aspecte ale istoriei selenare - cum ar fi cât de mult a durat până la formarea şi solidificarea satelitului natural al Pământului precum şi o estimare mai bună a momentului impactului care a dus la formarea sa.
