Casa Presei Libere, fostă „Casa Scânteii”, a fost concepută ca templu al propagandei comuniste, o demonstrație de forță arhitecturală. Cu o înălţime de peste 100 de metri, clădirea domina Capitala şi devenise simbolul unui regim încrezător în propria sa eternitate. Timp de 50 de ani, a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. La suprafaţă, mii de muncitori tipăreau mesajele oficiale ale partidului. Însă, sub pământ, comuniştii construiseră un mecanism de supravieţuire în cazul unui război sau al unei lovituri de stat.
Documente secrete ale CIA, declasificate după 1963, descriu în detaliu modul în care funcționa acest buncăr — multe camere şi coridoare subterane nu erau cunoscute nici măcar de angajaţii clădirii. În anii ’50, Casa Scânteii era cea mai înaltă clădire din Bucureşti, cu o înălţime de peste 100 de metri, şi domina oraşul — zeci de mii de oameni au lucrat la construcţia ei. Regimul comunist organiza vizite pentru elevi şi muncitori ca să arate forţa şi modernizarea ţării. Oamenii vedeau tipografiile şi sălile mari ale clădirii, dar multe încăperi rămâneau ascunse — nu existau explicaţii şi nici întrebări nu erau permise. O parte a complexului rămânea în afara oricărui tur: un sistem subteran uriaş, secret, protejat de accesul public, conform Click.ro.
Câteva documente declasificate ale CIA explică exact acest mister. Americanii au aflat nu doar că existau două subsoluri, unul deasupra celuilalt, ci şi că aveau un rol strategic: un adăpost anti-bombardament imens, care găzduia o tipografie de urgenţă pentru a garanta continuarea publicării ziarelor partidului în cazul în care regimul ar fi fost răsturnat. „Locul ales pentru acest scop a fost subsolul aripii D a clădirii Scînteia. Există, de fapt, două subsoluri, unul deasupra celuilalt (I şi II). Locul este extrem de potrivit, deoarece subsolul II se află la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului, iar grinzile care susţin cele două subsoluri sunt blindate cu plăci de oţel la exterior şi încorporate în cadrul de stâlpi din beton armat care preiau sarcina întregii clădiri”, nota CIA în 1963.
Amenajarea era complet secretă. Doar personalul de încredere avea acces, iar o parte dintre angajaţii clădirii habar nu aveau că lucrau deasupra unui adăpost anti-bombardament destinat să asigure continuitatea presei partidului în situaţii critice.
Accesul la nivelurile secrete se făcea prin două lifturi ale aripii D; existau şi scări, dar accesul la acestea era strict interzis. Culoarele duceau spre două tuneluri de evacuare, fiecare cu ramificaţii camuflate în exterior. CIA remarca nivelul de protecţie: „Toate uşile care duc în adăpost sunt blindate şi pot rezista armelor antitanc convenţionale (au fost efectuate teste practice înainte de instalarea uşilor). Cel mai vulnerabil punct al adăpostului este tunelul de urgenţă care duce din aripa D spre partea din faţă a clădirii; chiar şi această ieşire, însă, este calculată să reziste la o lovitură directă a unei bombe de cinci tone”.
Buncărul includea generator, duşuri, dormitoare, toalete, birouri şi o sală pentru cei care conduceau apărarea civilă a clădirii. „Curentul electric al adăpostului este furnizat de staţia de transformare ‘T-3’ a clădirii, dar prin apăsarea unui buton se poate trece la curentul furnizat de propriul generator al adăpostului. Apa este furnizată dintr-un puţ adânc de 210 metri, echipat cu un motor de 40 kW, care asigură 60 metri cubi pe oră. Apele uzate din adăpost sunt evacuate în sistemul municipal, în care sunt împinse cu ajutorul unei pompe speciale”.
În caz de pană majoră, exista chiar şi un sistem… pedalabil. „Aceasta este compusă dintr-un număr de biciclete conectate la un ax unic fixat într-un loc, astfel încât, prin pedalare, se poate genera suficient curent pentru funcţionarea sistemului de ventilaţie”, se arăta în raportul CIA.
Comentează