Ieri, odată cu aniversarea celor 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, s-a desfășurat ședința solemnă a Parlamentului, începând să curgă știri, analize și opinii despre evenimentul istoric petrecut în 1918, dar și despre posibilitatea ”Reunirii”.
Politicienii români au început să calce din ce în ce mai des în Moldova, a crescut numărul declarațiilor celor care cer unirea Moldovei cu România, crește și numărul înfrățirilor dintre orașele celor două țări.
Analiza de azi își propune să trateze cât mai rece și cât de obiectiv se poate “fenomenul apropierii” dintre cele două țări, raportarea politicienilor, plusurile și minusurile care ar putea apărea în cazul în care Unirea s-ar înfăptui.
Ce câștigă și la ce vulnerabilități se supune România?
În condițiile în care oamenii au ajuns să fie extrem de pragmatici, se înmulțesc vocile din România care spun că nu avem nevoie de o nouă belea pe cap, că Unirea nu ar aduce nimic bun. Sunt cetățeni care nu văd în Unire un proces de reparație morală. Mulți nu știu că românii s-au retras în 1940 din Moldova fără să tragă un glonț, iar teritoriul a fost predat URSS. Și mai puțini știu despre crimele săvârșite în Republica Moldova, despre procesul de rusificare, toate acestea fiind făcute după un plan bine stabilit de Moscova.
Unirea cu Republica Moldova ar duce la o mărire a teritoriului României cu 33.000 km2, precum și mărirea populației cu circa 3 milioane de oameni. Mărirea suprafeței și a populației aduce automat și beneficii, fie că vorbim de mărirea pieței de desfacere, de mărirea suprafeței agricole sau de mărirea numărului de oameni care intră pe piața muncii. Există o criză demografică în România, există o criză pe piața muncii, în special în zona muncii necalificate. Nu putem afirma că Unirea duce automat la o rezolvare a acestor probleme, dar ar exista o forță de muncă mai puțin pretențioasă, din punct de vedere al cerințelor salariale, care ar mai putea diminua din problemele existente acum.
La pachet cu avantajele, vin și câteva mari probleme, greu de ignorat. Populația moldoveană a trecut printr-un proces de rusificare, a fost bombardată informațional, iar mulți dintre cetățeni sunt obișnuiți să aibă pretenții maximale de la stat, fără să ofere nimic în schimb, fără să își asume obligațiile minime pe care le are un cetățean. Republica Moldova este un mare ”Colhoz”. Toată lumea vrea să primească salariu de la stat, casă, loc de parcare gratuit și eventual să vină primăria să îi facă și curățenie în curte. Desigur, și în România mai există în multe zone (sărace) această abordare. În Republica Moldova, gradul de “păcălire” a statului de către cetățeni este la rang de lege. Corupția este un mod de viață. Chiar dacă țara a făcut pași și a adoptat legi care vin în sprijinul luptei anticorupție, aproape 50% dintre cetățeni declară în sondaje că ar da mită ca să își rezolve o problemă. Procesul de sovietizare, a dus la fenomenul “dacă furăm de la stat, nu e nicio problemă”, din contră, mulți îl văd ca pe un act de frondă. Fenomenul a fost prezent și în România, doar că în Moldova este mult mai accentuat. Este țara în care s-a furat un miliard, este țara în care un agent KGB, Renato Usatâi, este ales în postul de primar și este invitat permanent prin Skype la televiziunile care se pretind a fi de partea opoziției pro-democratice, anti-oligarhice.
Transnistria
Bocancul rușilor este înfipt adânc pentru a ține zona sub control. Sunt prezente trupe militare ruse, trupe transnistrene pregătite și cu armament modern. S-a reușit procesul de inter-operabilitate între cele două structuri. România ar avea graniță directă. Transnistria între o Românie în NATO și o Ucraină ostilă Rusiei nu reprezintă o amenințare majoră, dar totuși, mutarea actualei granițe de pe Prut pe Nistru, ar însemna deja alte probleme pentru țara noastră.
Minoritățile
Minoritățile de pe teritoriu Moldovei, în special minoritatea găgăuză, ar putea însemna o zonă care ar ridica astfel de probleme. Deși nu este o minoritate extrem de numeroasă - 160.000 - aceasta ar fi o nouă problemă de gestionat pentru autoritățile de la București.
Decalajele dintre state
În cazul în care România ar trece printr-un proces de unificare, ar trebui început și procesul de micșorare a decalajelor dintre cele două state. Știm, însă, prea bine că între actualele regiuni din țară sunt diferențe foarte mari. Avem un Ardeal mult mai dezvoltat decât zona de sud, avem diferențe semnificative chiar între județe mult mai apropiate și în centrul țării – Sibiu versus Covasna și Harghita, sau între Iași și Vaslui de exemplu. Procesul de micșorare a decalajelor de dezvoltare s-ar putea face în timp, iar presiunea socială nu ar fi prea mare din partea moldovenilor, aceștia având așteptări mult mai joase decât are populația românească.
Sunt capabili politicienii de pe cele două maluri să facă Unirea?
România a investit mult în ultimii ani. Apropierea de Moldova s-a produs în timpul mandatului fostului președinte Băsescu. Cred că au fost doi actori extrem de importanți. Băsescu și Ponta. Amândoi au mișcat cele mai multe lucruri pe această zonă. În timpul guvernării Ponta, și datorită faptului că România depășise criza, au fost oferite cele mai multe fonduri, chiar dacă ajutorul de 100 milioane de euro fusese semnat în vremea guvernului Boc. De la lobby la Bruxelles și până la grădinițe reparate în orașele de peste Prut, administrația românească a încercat tot timpul să facă pași concreți. În ultima perioadă, am putut vedea înfrățiri și ajutoare promise de primării din România, autorităților locale din Republica Moldova. Ultimul eveniment important de acest gest venind din partea Primăriei București, Gabriela Firea oferind ajutor Primăriei Chișinău pe mai multe zone: educație, sănătate, transport, cultură.
Declarația de ieri a lui Liviu Dragnea vine și transmite un semnal important – “Cereți unirea și o vom face!”. Făcută de la nivelul tribunei parlamentului, declarația are în primul rând rolul de a acoperi mesajele venite de la est, prin care se spune: “România nu este pregătită pentru Unire.”
Dacă analizăm atitudinea politicienilor români, putem observa că există un pact tacit. Tema Moldovei este o temă în care există un anume consens. Chiar dacă unele partide mimează acțiunea pe această zonă, rezumându-se de fapt doar la declarații simbolice, măcar nu există contradicții pe această temă. Putem afirma că rolul lui Băsescu a fost major. El a deschis subiectul, el a împins prin declarații și celelalte partide să vină încet, dar sigur pe această linie și să își intensifice mesajele unioniste.
Politicienii moldoveni
Unii trăiesc din unionism, alții din statalism, alții pur și simplu fac balet între teme. Există curente puternice pe fiecare extremă. Din păcate, partidele unioniste s-au făcut de râs, în momentul în care nu au înțeles că abordarea pe care o au nu este cea mai bună. Partidul lui Ghimpu a reușit performanța de a ajunge în marja de eroare, asta după ce au ”murdărit” ideea unionistă pătând imaginea partidului și lipind eticheta de partid corupt.
Băsescu se chinuie să capteze curentul unionist, încercând să lanseze un nou partid, PUN, dar are nevoie de timp ca să poată mișca câteva procente, timp pe care nu îl are.
Dacă acest curent unionist a crescut în ultimii ani, procentele partidelor unioniste au scăzut. Electoratul unionist s-a răspândit și mulți au votat PAS, partidul Maiei Sandu, care, între timp, a început să îndulcească discursul pro-unire, asta după ce a făcut câteva gafe memorabile.
De partea cealaltă, Dodon joacă cartea ”jandarmul român”, cu acțiuni și propagandă anti-românească de dimineață până seara. Speră să conserve o parte din electorat, nu neapărat pro-rus, dar care dorește ca Moldova să rămână stat de sine stătător. Dodon va fi inamicul numărul unu al Unirii și, atâta timp cât el și PSRM își vor menține cota electorală pe care o au, este greu de crezut că se vor putea face pași concreți în această direcție.
PDM încearcă să se situeze la centru. Face pași mici, are proiect de introducere a limbii române în Constituție, dorește de asemenea să introducă în legea fundamentală faptul că aderarea la UE trebuie să fie obiectiv de țară. Mai degrabă putem spune că PDM joacă pe linia ”ne reunim în UE”, decât pe o unire asumată.
Clasa politică de la Chișinău se raportează diferit la această temă. Nu există consensul care există la București și, mai mult de atât, există diferențe și pe raportarea pro-UE sau pro-Uniunea Vamală.
De ce cred că se va face Unirea, la un moment dat?
Chiar dacă acum putem observa că nu există un consens al clasei politice de la Chișinău, de la an la an se pot observa schimbări în societatea moldoveană. Accesul acestora în spațiul U.E, dezvoltarea rețelelor sociale duc automat la creșterea gradului de cunoaștere, la conștientizarea diferențelor dintre cele două lumi: lumea din UE și “no man’s land-ul” spațiului ex sovietic.
Intelectualitatea moldoveană vorbește din ce în ce mai deschis despre unire, evocând avantajele care ar decurge din acest gest pentru societate: învățământul în limba română, predarea istoriei României în licee, toate acestea contribuind din ce în ce mai mult la creșterea curentului unionist. Când generațiile care învață azi în scoală, care nu sunt atinse de virusul ”sovietizării”, vor ajunge la maturitate, presiunea publică va fi aproape de neignorat.
Unirea se va realiza atunci când va exista o majoritate care își va dori asta, iar poporul va împinge politicienii moldoveni spre acest lucru.